Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223927.75 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Alergatori

Alergatori

hartrAm alergat prin viscol, furtuna, ploaie rece, peste poduri si prin vai, pe campuri, prin cimitire, parcuri, pe langa un reactor nuclear, prin balciuri si odata chiar in mijlocul unui cortegiu funerar. Am fost "vanati" de capre, gaste, un popandau nebun, paznici (de la reactorul nuclear), o banda de motociclisti, un barbat inarmat intr-o camioneta, un ajutor de serif si de caini, atat fiorosi cat si prietenosi. Am alergat atunci cand soselele erau acoperite de jumatate de metru de zapada si cand vantul rece ne patrundea pana in maduva oaselor. Am alergat atunci cand termometrul arata 26 de grade Celsius la 7 dimineata. Am alergat pe strazi, trotuare, autostrazi, terenuri cu zgura, drumuri cu noroi, terenuri de golf, plaja lacului Erie, trasee de bicicleta si pe sosele parasite. Sapte zile pe saptamana, 12 luni pe an, an dupa an.

In zilele toride din iulie si august, Ed alerga fara tricou si sosete; eu le purtam intotdeauna. Norm alerga avand un surub in oasele gleznei si glumea ca a inceput sa se desurubeze. Ed alerga mai repede la vale; eu eram mai bun la urcare. Ne-am cunoscut la o cursa si am devenit parteneri de antrenament, concurenti, cei mai buni prieteni. Alergam impreuna duminca dimineata, de obicei cate 32 de kilometri de-a lungul plajei lacului Erie sau pe un traseu de 35 kilometri pe un drum deluros de tara in tinutul Ashtabula din Ohio. Am alergat mii de kilometri si mai mult de 12 maratoane impreuna, dar cea mai mare parte a timpului alergam singuri.

Am dat indrumari soferilor rataciti, am impins masini din nameti, am sunat la compania de electricitate ca sa raportam cabluri cazute la pamant si la politie, despre betivi cazuti in sant. Am salvat niste pisoi, intr-un sac de panza, care urmau sa fie aruncati de pe un pod, am luat broaste testoase din mijlocul drumului, am returnat portofele pierdute si am fost primii care au vazut o camioneta care se rasturnase.

Am alergat la maratonul de la Boston inainte ca femeile sa fie admise la aceasta cursa si cu mult inainte ca sportivii kenyeni sa castige. Am alergat inainte ca Frank Shorter sa ia aurul olimpic la Munchen, inainte ca alergatul sa devina popular, inainte sa apara sorturile de nailon, bauturile pentru sportivi, costumele din Gore-Tex, monitoarele pentru frecventa cardiaca, ceasurile pentru alergat si Nike.

Mancam permanent, sau cel putin asa parea. Gustarea mea preferata la miezul noptii era pizza rece sau fursecuri. Lui Ed ii placea painea cu scortisoara, din care manca cate o felie din timp in timp. Norm dadea gata cate o galetusa de floricele de porumb trase in unt si prajiturele finlandeze. La toti ne placea inghetata si beam cate doua shake-uri de vanilie odata.

Cu toate acestea, prietenii ne spuneau ca suntem prea slabi. Se gandeau ca aratam a oameni bolnavi si isi faceau griji pentru noi.

Ne masuram viata in kilometri pana la cel mai apropiat zece, mai mult de 160 km pe saptamana, 650 km pe luna, 8000 de kilometri pe an.

HartMirosurile! De la masinile care treceau pe langa noi: tutun de pipa, gaze de esapament si uneori o usoara aroma a unui parfum. Din locurile prin care treceam: cartofi prajiti, sunca, pini, frunze moarte, fan proaspat, iarba cosita, struguri parguiti, asfalt fierbinte, mere putrede, apa statuta, fum de lemn, gratar pe carbuni, spray de tantari, animale moarte pe sosea. Si de la noi insine: crema cu protectie solara si transpiratie.

Unii oameni ne zambeau si ne faceau cu mana. Cativa fluierau. Odata sau de doua ori femeile dintr-o masina care ne depasea, ne-au strigat ca avem picioare frumoase. Altii, de obicei adolescenti in masini sport negre ne strigau obscenitati, porecle, ne aratau "degetul" sau posteriorul. Unii au aruncat in noi cu pocnitori, mucuri de tigara, cutii de suc, cornete de inghetata pe jumatate mancate, sticle de bere (pline sau goale), ne-au stropit cu apa, au trecut prin balti ca sa ne ude, au virat spre noi ca sa ne faca sa iesim de pe drum, au aruncat spre noi cu un cablu ca sa ne aplecam sau au claxonat in spatele nostru ca sa ne faca sa sarim.

Am vazut stele cazatoare, o familie de popandai, un foc pe camp, o caruta cu coviltir care se indrepta spre vest si un cuplu facand dragoste intr-o camioneta. Am alergat cu un cerb pe un teren de golf, am trecut printr-un tren care se misca incet, ca sa ajungem pe cealalta parte a drumului, ne-am ascuns in sant in timpul furtunilor cu fulgere, ne-am strecurat prin intersectii cand ploua rece si am facut baie in lacul Erie ca sa ne racorim in mijlocul unei veri toride. Am baut de la furtunul din curte, de la tasnitorile din benzinarii, de la automatele cu sucuri, stropitori de pe peluze si standuri cu limonada. Caram cu noi hartie igienica, monede si uneori biscuiti pentru caini.

S-au oferit sa ne ia cu ei motociclisti din banda "Alesii", doamne in varsta, betivi, adolescenti, camionagii, o dansatoare topless (nu era topless la momentul respectiv, dar nici departe) si un sofer de pe o semanatoare, dar nu am acceptat invitatia niciunuia dintre ei. Ne-am certat putin in legatura cu dansatoarea.

Am fost emotionati inainte de curse si am spus ca o sa renuntam la ele atunci cand nu o sa mai avem emotii. Am castigat trofee, medalii, cosuri cu mere, sticle de vin, geci, tricouri, pizza, halbe de bere, costume de alergat, pantofi de alergat, sepci, ceasuri, un briceag si odata, chiar 500 de dolari. De multe ori nu am castigat nimic, desi niciodata nu am urmarit acest aspect.

Lui Ed ii placea sa alerge in fata si sa provoace alti alergatori sa il prinda. Eu preferam sa incep mai incet, sa ii urmaresc pe cei care o porneau mai repede si sa ma strecor pe langa ei pe la kilomentrul 25, cand incepeau sa se uite peste umar, in spate. Ma simteam ca un lup, iar ei erau prada. Cand ii depaseam, ma prefaceam ca nu sunt obosit si niciodata nu ma uitam inapoi.

Obiectivul nostru era sa ne calificam la Maratonul Olimpic, sa alergam mai repede si mai mult, sa ii invingem pe alti alergatori.

Am simtit vreodata "betia alergatorului"? Ne-am plictisit vreodata? La ce ne-am gandit? De ce paream totdeauna atat de seriosi?

Uneori. Uneori. La alergare. Nu stim de ce.

alergatori-hart2Intr-o zi de primavara a plouat atat de rau, incat soseaua era o balta de la un cap la altul, in care ne afundam pana la glezne, Ed boscorodea, picioarele noastre pleoscaiau prin apa, iar alergarea era chiar amuzanta. Am ras pana nu am mai putut, iar lacrimile si ploaia ne siroiau pe fata. Ne-am adus aminte de un moment cand Ed a trebuit sa faca pipi si s-a trezit ca uda un sarpe, iar altadata cand ne-am ratacit intr-o furtuna de zapada si am refuzat sa ne intoarcem si de ziua cand am alergat in ranch-ul lui Don King si am fost confundati cu doi boxeri. (Nu am inteles niciodata cum ar fi putut sa ne confunde cineva cu niste boxeri, dar ne-a placut ideea).

Ne-am simtit vinovati atunci cand am nimerit in mijlocul unui cortegiu funerar organizat pe un pod acoperit si eram prea obositi, prea nepotriviti cu momentul, prea incapatanati ca sa ne intoarcem din drum, asa ca am sprintat spre altar prin spatiul central dintre randurile de scaune si am trecut podul in timp ce preotul canta "Sa ne rugam lui Dumnezeu pentru toti cei care trec-"

Cainii! Cei care au incercat sa ne urmareasca pana acasa si cei care ne-au atacat. Momentul cand Ed, Norm si eu am tipat la un doberman care ne maraia si i-am spus sa se duca acasa. Stapanul sau a sarit in camioneta si ne-a urmarit pe drumul de tara, jurand ca ne va impusca pentru ca i-am deranjat cainele. Am alergat peste un camp si am traversat o autostrada cu patru benzi, ne-am intros prin paduri, ne-am ascuns intr-un pasaj si apoi am alergat spre o benzinarie unde am sabatorit evadarea noastra cu Cola rece de la gheata.

Sau atunci cand un ajutor de serif a oprit masina ca sa ne protejeze de un ciobanesc german mare cat un vitel. Cainele a sarit prin geamul deschis al masinii si a aterizat in poala politistului, si in timp ce ei se luptau, noi am rupt-o la fuga, gandindu-ne cu frica la ce s-ar fi putut intampla daca ne-ar fi prins din urma.

Am gasit postete, clesti, mingii de golf, portofele, bani (odata, vreo 200 de dolari - i-am inapoiat unui baiat de 18 ani - nicio recompensa, nici macar un multumesc), casete audio, CD-uri, ochelari de soare, carti scolare, reviste porno, un inel Navajo, cricuri, o undita, o pereche de catuse (fara cheie), o minge de biliard cu numarul opt si un sutien negru (36C).

Alergam mai mult si mai repede. Sprintam pe pantele lungi si abrupte ale dealurilor din Grand River pana cand ne clatinam de extenuare. Faceam intrevale pe o pista cu pamant: 20 de "bucati" de 400 metri in mai putin de 70 de secunde tura, prima in 56 fix. Ameteam, simteam furnicaturi in maini si uneori vasele de sange din ochi se rupeau din cauza efortului.

Alergam pentru ca era mai misto decat sa colectam timbre, pentru ca alergam catre ceva, pentru ca fugeam de ceva, pentru ca aveam picioare, plamani si inimi, pentru ca ne era frica de acel ceva sau cineva care ne-ar fi putut prinde daca ne-am fi oprit.

Intr-o iarna, la a doua alergare din acea zi, ma aflam la vreo 10 kilometri de casa si nu puteam sa-mi amintesc daca e dimineata sau seara, daca atunci cand voi termina, va trebui sa fac dus si sa plec la munca sau sa fac dus si sa ma duc la culcare. Am privit orizontul si stelele, masinile trecand si luminile din case cautand un indiciu, dar n-am putut sa-mi dau seama. Ed povestea ca odata iesea la o alergare si s-a lovit de el insusi, care se intorcea de la alergarea precendenta.

Ne-au cazut unghii de la degetele de la picioare si am avut intinderi musculare. Am avut degeraturi, stari de hipotermie, insolatii, arsuri solare, bataturi, stari de deshidratare si tendinite. Am fost intepati de albine, muscati de tantari si atacati de mierle. Uneori, dupa o alergare lunga, un antrenament de viteza sau un maraton, ne dureau atat de rau picioarele, aveam tendoanele achiliene atat de inflamate, incat abia mai puteam pasi si trebuia sa schiopatam sau sa ne taram picioarele de la canapea pana la frigider sau de la usa de la intrare pana la cutia postala.

Ne tratam durerile cu gheata si comprese calde, sau faceam bai la picioare in apa calda cu saruri. Am fost la o multime de medici, chirurgi, chiropractori, acupuncturisti, podiatristi, maseuri, antrenori si vraci. Am facut injectii cu novocaina si cortizon, ni s-a recomandat ibuprofen, paracetamol si aspirina. Am fost preveniti ca o sa ne distrugem genunchii, soldurile, ca o sa ne stricam picioarele, ca distrugem o buna parte a sangelui, si ca vom suferi de artroza la batranete.

INSA UNEORI SIMTEAM CA PLUTIM, ca si cum am fi avut o pereche de picioare care niciodata nu ar fi putut sa oboseasca sau sa alerge mai incet. Era ca si cum picioarele ar fi fost ale noastre si in acelasi timp, nu.

Aveam senzatia ca o parte din noi este un animal. Un animal care alearga, care zboara. Un cal, o pasare. Era ca si cum picioarele noastre ar fi sarutat asfaltul, pasii nu ar fi necesitat niciun efort, iar corpul s-ar fi miscat spre inainte, pur si simplu. Era ca atunci cand ne urcam in Corvette-ul din ’67 al lui Ed, cu motorul lui urias care inghitea enorm de mult combustibil si se invartea cu 6000 rpms, si stateam cu piciorul pe pedala, gata sa o calcam. La fel ca libertatea si invincibilitatea. Atunci cand acceleram pe langa ceilalti concurenti, eram jeturi tasnite din formatie.

Fiecare dintre noi avea o frecventa cardiaca de repaus ce coboara uneori pana la 40, iar procentul de grasime ajungea la 7% sau mai jos. Eu aveam 1,87 metri, concuram la o greutate de 67 kg si schimbam cate o pereche de pantofi de alergare la fiecare 6 saptamani.

Odata, am avut dureri in piept si un junghi ascutit intre coaste. O alergare de 30 km intr-o dimineata de duminica. Sapte dealuri abrupte. Ne-am intrecut pe prima panta, ca sa aflu daca problema mea era de la inima sau nu, si cand am constatat ca sunt inca in picioare, ne-am intrecut si pe a doua si a treia. Dupa 10 km durerea se linistise, iar Ed mi-a spus ca daca ar fi fost un atac de cord, probabil ca a fost unul usor. Mii de kilometrii mai tarziu, un medic nefamiliarizat cu ideea de "inima a atletului" l-a trimis pe Ed la urgente unde a fost ascultat, ciocanit, analizat, intepat si i s-a dat oxigen. In cele din urma, Ed a spus ca i-a ajuns, si-a scos perfuzia si a alergat inapoi spre casa. Doua saptamani mai tarziu stabilea un nou record pe mila la categoria 50 de ani, la un concurs local.

Desi alergam tot mai repede, niciodata nu ni se parea ca alergam suficient de repede. Nu am reusit sa ne calificam la maratonul olimpic. Cu toate acestea, de patru ori am condus ore intregi si am dormit in masinile noastre pentru a-i privi pe altii care concurau pentru cele trei locuri olimpice. Apoi, asa cum noi odata ii urmaream pe alti alergatori, timpul a inceput sa ne vaneze.

Am inceput sa ne uitam inapoi cu nostalgie si sa ne gandim la maratoanele pe care le-am alergat in loc sa ne gandim la urmatoarea cursa. Am devenit mai lenti. Trupurile noastre au inceput sa protesteze la 160 km alergati pe saptamana si ne lua mai mult timp sa ne refacem dupa alergari lungi. Uneori, atunci cand vremea era proasta - foarte cald insemna totdeauna mai rau decat foarte frig - ne luam o zi libera. Uneori saream peste cate un antrenament pentru ca eram obositi sau ne durea cate ceva. Nu am mai fost tentati sa le aratam "degetul" soferilor care ne fortau sa iesim de pe drum. Ne-am ingrasat 2, 3, 5 kg. Chiar mai mult.

Acum Ed are o nepotica; Norm are dureri de la surubul din glezna, iar eu sunt in pragul pensionarii si am degetele de la picioare deformate. Am incaruntit, ne-a cazut parul si ne-am inscris in asociatia pensionarilor. Alergam 40-50 km pe saptamana. Din cand in cand mergem la concursuri, nu maratoane ci curse mai scurte, de 4-5 km, poate 10. Ne masuram vietile in zile, luni si ani, dar nu in kilometri.

Ed si Norm inca locuiesc in Ohio; eu m-am mutat in North Carolina, apoi in Minnesota. Nu mai alergam impreuna, insa tinem legatura si depanam amintiri, cum ar fi aceea despre o cursa de snowmobile pe 15 km, intr-o zi cand temperatura coborase mult sub zero si despre care s-a scris pe prima pagina a ziarelor. Noi i-am depasit in timp ce faceam o alergare de 30 de kilometri. Ne ciondanim pe diverse teme: cine a aruncat cu piatra spre casa, a cui a fost vina atunci cand ne-am ratacit si pe care dintre noi ar fi vrut dansatoarea topless sa il ia la o plimbare cu masina.

Ne plangem ca alergam mai incet ca pe vremuri si glumim ca acum ne cronometram cu calendare si ceasuri solare. Uneori, atunci cand alergam si nevoia de competitie revine, ne "agatam" de un alergator din fata si facem tot posibilul sa il prindem din urma. Toamna trecuta, in timp ce alergam in parc, am auzit un antrenor de liceu strigand la elevii lui sa il depaseasca pe "tipul in varsta, cu parul carunt." Am reusit sa-i tin in urma mea aproape 2 km, desi asta era aproape sa ma omoare si cand am revenit in dreptul antrenorului, am alergat spre el si i-am spus "Batran pe naiba!"

Cu toate acestea, corpul meu imbatraneste. Uneori ma cuprinde fantezia inca unui maraton, dar rareori aceasta fantezie dureaza mai mult de o zi. Maratoanele raide si saptamanile cu 160 km alergati sunt amintiri acum. Si ce am invatat noi din cei 110.000 de kilometri alergati si sute de curse, din faptul ca am trecut primii linia de sosire si odata sau de doua ori nu am reusit sa o trecem deloc, din acele alergari pe drumuri inghetate in ierni cu viscol sau in dimineti superbe de toamna, cand aerul miroasea a struguri parguiti si se auzeau doar pasii nostri pe asflat?

Am invatat ca suntem vii si asta ne-a facut sa ne simtim bine. Doamne, atat de bine.

de Roger Hart

Roger Hart este profesor de literatura la Universitatea Ohio. A fost un alergator talentat, iar recordul sau personal la maraton este de 2:27:48. Aceasta povestire minunata a fost publicata pentru prima data in revista "Natural Bridge" si apoi in "Runners World". Dl. Hart a fost atat de amabil si mi-a acordat permisiunea sa traduc si sa public povestirea pe maraton.info.ro.
Adauga comentariu7 comentarii.

Marti, 4 Octombrie 2011 06:59cosmin 73 a spus :
super poveste , ar trebui sa-i motiveze pe toti cei care o citesc . acesta este un caracter adevarat de sportiv , nu-ti trebuie neaparat un antrenor , conteaza doar educatia sportiva si dorinta .
felicitari celui ce a postat acesta poveste , super tare
Luni, 11 Octombrie 2010 23:03an a spus :
A alergat mereu inainte...mi a placut aceasta replica,,,si cred ca rezuma toata aceasta poveste simpla despre ce inseamna sa-ti fie bine pana la durere.
Duminica, 10 Octombrie 2010 21:57ro a spus :
cea mai frumoasa poveste
Luni, 5 Iulie 2010 15:12Iuli a spus :
Superba povestea!
Joi, 24 Iunie 2010 10:51Caldaroiu Cosmin a spus :
Ma lasat cu gura masca foarte frumos eu am 18 ani si eu sunt maratonist da de la varsta asta viata de sportiv este foarte frumoasa si merita traita multa sanatate si toate cele bune de geaba aveam bani si suntem cei mai bogati din lume dar daca nu avem sanatate nu mai putem face nimic
Miercuri, 19 Mai 2010 00:22BOGDAN84 a spus :
Foarte frumoasa poveste! O sa imi amintesc de ea cand ma voi plictisi in alergarile lungi....
Luni, 28 Decembrie 2009 17:01Bizu a spus :
Imi place cum a surprins viata unui alergator amator, care desi viseaza sa alerge cu cei mai buni atleti profesionisti, isi gaseste motivatia intrinseca a alergatului.

Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2019. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007