Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223900.05 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Furtuna (tristetea unui alergator singuratic)

Furtuna (tristetea unui alergator singuratic)

Odata mai demult cam pe vremea asta, cand iarna a inceput sa castige teren cu zile mai reci si nopti geroase, am iesit seara dupa programul de munca la o alergare. M-am schimbat la birou si am traversat bulevardul spre intrarea de la parculetul de distractii din Herastrau.

Era o ceata sticloasa prin care se vedeau ici colo felinarele aprinse de pe alee, iar umbrele crengilor inghetate si dezgolite desenau figuri grotesti. Am coborat spre lac printr-o negura din ce in ce mai intunecoasa, orizontul meu vizibil ingustandu-se cu fiecare pas. De departe se auzeau croncaniturile si tipetele pasarilor de pe lacul care disparea. Pe semne gasisera pestii la stramtoare, in ochiurile de apa ramase izolate, si acum se infruptau din belsug. Nu se vedea nimic, malurile abrupte de beton ale lacului coborau parca in adancurile pamantului, printr-o pacla deasa care fierbea.

Am inceput sa alerg, timid, temator, incercand sa imi gasesc drumul printre umbrele mai pronuntate ale copacilor batrani si morti care rasareau pe marginea haului. Nici un sunet cunoscut, uman, nici macar tremurul constant al apei lovind barcile de lemn, duse demult la adapost. Doar tipetele ascutite ale pasarilor ingrozite care imi inghetau sangele de tristete.

Am continuat sa alerg bajbaind prin pacla care se misca mai repede ca mine, izvorand din lac si grabindu-se parca sa cuprinda lumea intreaga. Am trecut un pod, tinandu-ma strans de balustrada inghetata sa nu alunec si cumva sa cad in haul de dedesubt. Ma uitam numai in zare, incercand sa zaresc un indiciu cat de mic, prin ceata stravezie ca laptele. Nu aveam curaj sa ma uit in jos, oglinda apei ramase pe fundul canalului ingust si stratul gros de negura de deasupra dadea impresia unei adancimi fara fund si fara margini. Aleea de aici era luminata, felinarele globulare din varful stalpilor grosi de caramida dand foc parca cetii care invaluia totul intr-o aura ireala.

Alerg pe marginea lacului, tinandu-ma departe de lumina prea puternica, la granita intre ireal si pamantesc. Alerg pe o carare ingusta, pintre fire de iarba ca de zapada, avand in dreapta un zid de negura care curge valuri, valuri, care este apoi topit in partea dreapta a cararii de lumini si umbre. Printre aceste umbre apare silueta alba ca laptele a unei Venus perfect vizibile in toata splendoarea nurilor ei, statuia unei Afrodite asa frumoasa, care plutea ireal peste valurile de negura, de mi-a deschis zagazul unor amintiri pe cat de frumoase pe atat de triste. Am marit pasul, din nou singur in intuneric, de parca singura menire a acelor globuri puternice de cristal a fost sa mi-o aminteasca pe ea, in toata frumusetea ei, iar apoi lumina lor sa paleasca si sa ma lase iar in bezna.

Am ajuns la pontonul parasit, cu scanduri rupte si goluri mari pe unde puteai sa cazi direct in lac. Marginea lui se topea in neant. Eram curios, vroiam sa stiu ce se vede acolo, peste margine. Pe masura ce ma apropiam cu teama auzind cum trosnesc scandurile sub mine, vantul a prins sa se inteteasca, odata cu vuietul apelor si tipatul isteric al pasarilor. Acolo nu era nimic, un mare gol, acoperit de negura deasa si murdara. Pontonul parea foarte inalt, norii de ceata erau undeva jos, ireal de departe, spre centrul pamantului. M-a cuprins o spaima ancestrala uitandu-ma adanc in abis, intamplari trecute din viata le-am revazut fara sa incerc constient sa mi le amintesc. Nu stiu cat am stat acolo, nu mai simteam vantul sau frigul, de fapt nu mai simteam nimic, nici teama de moarte. M-am smuls cu greu acelei privelisti si am inceput sa alerg iar mai departe. Puteam sa ma opresc, puteam sa ma duc acasa, ce cautam eu acolo, de ce continuam sa alerg spre nicaieri? Nu mai vedeam pe unde merg, nu mai erau copaci care sa imi arate cu umbrele lor calea, era doar ceata stravezie cu halouri albastrii electrice. Clocotul apei crestea in intensitate, am mai trecut un pod care parca se cutremura sub navala furioasa a apelor, care pareau ca vroiau sa ma ia si pe mine cu ele.

Lumina difuza s-a transformat in bezna totala, pe masura ce si aleea s-a ingustat si am inceput s alerg pe langa un gard inalt de pe partea opusa haului. Deodata, linistea a fost spulberata de latratul puternic al unui dulau. Alerga pe langa gard, venind in fata mea, aratandu-si falcile si maraind infiorator, incercand parca, cu ochii lui rosii care pareau ca de foc, sa ma faca sa ma intorc din drum. Parea un cerber la portile infernului.

Am trecut un pod mic si ingust si cerberul a disparut in ceata, in urma mea. Parca si vuietul apelor s-a mai domolit si nici pasarile disperate nu se mai auzeau. Era liniste totala. Alergam incercand sa imi dau seama pe unde sunt dupa umbrele constructiilor de pe mal. La un moment dat am zarit un ponton de beton al debarcaderului rupt in capat si atarnand in hau, neparand a se sprijine de ceva. Ceata si ea se mai risipise un pic si pe sub pontoane incepuse sa se vada pamantul uscat. Nici urma de apa fugita probabil prin cascada peste care tocmai trecusem. Dupa adapostul altui ponton privelistea m-a cutremurat si inghetat. Era acolo, atarnand ireal de o parama, o barca spanzurata. Avea catargul rupt, probabil cand s-a rasturnat l-a lovit de un copac, si statea acolo, ca o fantoma pe jumate iesita din neguri, sprijinita pe carma sfaramata si atarnand legata de parama la prova. Asa ceva nu este posibil, mi-am spus eu, poate vremea sa fie asa de neiertatoare in mijlocul orasului?   Sa fii vulnerabil la capriciile naturii, fiind singur in mijlocul unui oras asa de mare?

Cu indoiala si spaima crescand in suflet am plecat mai departe, in departare auzindu-se suieratul prelung al unei locomotive, care a spulberat si calmul de pana atunci. Pasarile au reinceput concertul lor de jale, vuietul apei se auzea din ce in ce mai tare si mai tare. Am urcat podul, odata cu trenul care se apropia din spatele meu. Sub mine, asa de aproape ca nu ti-ar fi luat mult sa ajungi jos, apele se involburau pe fundul senalului ingust pe unde abia putea trece un vaporas. Curgerea raului se observa clar, ca si scurgerea vietii, catre marele gol care inainte era plin de viata. Mi-am revazut iar inaintea ochilor crampeie din viata. Si din spate se apropia neindurator trenul, vuietulul lui amestecandu-se si contopindu-se cu vuietul apelor.

Am coborat podul, tinandu-ma strans de balustrada ca de o ultima speranta, cu grija sa nu alunec pe treptele abrupte si inghetate. Vuietul trenului se stingea in departare. De jos, si apele involburate nu mai pareau asa furioase. Am plecat mai departe, si ceata a inceput sa se risipeasca, siluetele copacilor sa reapara clar unduindu-se in bataia vantului, ceva mai departe au inceput sa se vada lumini, stopuri de masini si sa se auda glasuri de oameni. Si furtuna din sufletul meu a inceput sa se potoleasca.  

Gabriel Manea


Adauga comentariuNici un comentariu.




Afisare 21 din 248.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 > >>
Pagina 1 din 12


Alte articole despre Povesti
Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2018. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007