INTERVIU CU ADRIANA PIRTEA

Fiecare alergator are o poveste a inceputului. Care au fost primii tai pasi catre atletism? A trebuit sa renunti la ceva (distractie, scoală, prieteni)? Cine te-a sprijinit?

Atletismul pentru mine a inceput ca pentru oricare alt copil - alergand normele scolare de la ora de sport, care intotdeauna m-au ambitionat sa fiu cea mai buna din clasa/scoala, chiar si in comparatie cu baietii; in plus jocurile copilaresti, de care nu ma desparteam in fiecare zi, dupa ce ieseam de la scoala si nu in ultimul rand competitiile municipale (crosurile pentru copii I si II pe Bucuresti), unde indiferent ca nu ma antrenam specific pentru ele, le castigam detasat.

A existat o perioada, la varsta de 13-14 ani, cand mergeam de 3 ori pe saptamana pe stadionul Tineretului si ma antrenam cu antrenorul Gigi Stanescu (acesta fiind fostul antrenor al mamei mele). A fost o perioada foarte usoara pentru mine si foarte interesanta. La fiecare antrenament invatatam pur si simplu tehnica alergarii si corectitudinea fiecarui pas in alergare (insa niciodata nu am simtit ca am invatat suficient, si inca mai incerc sa perfectionez aceasta tehnica). Dupa aceasta perioada care a durat in jur de 1-1,5 ani a trebuit sa renunt sa mai vin la antrenamente, din motive familiare, insa mai mergeam la concursuri pe sosea, iar rezultatele erau glorioase.

Imi aduc aminte, cu ceva timp inainte sa renunt la altletism, am mers sa alerg Campionatul Municipal de cros pe sosea... aveam in jur de13- 14 ani; era o cursa de 1km. Erau multe concurente - mai mari, mai mici, mai antrenate, dar nu mi-era teama. Nu aveam nimic de pierdut, asa ca m-am asezat la linia de start cu toate celelalte concurente si am alergat. Si ce credeti? Am castigat detasat cu 50 m avans. Bineinteles ca nu ma stia nimeni, iar cand m-am dus sa imi ridic diploma, m-a intrebat ce club reprezint, insa a trebuit sa spun scoala generala 199 din Bucuresti unde studiam, asa ca doamna care era acolo (nu o stiam atunci...) m-a intrebat daca vreau sa vin ca are grupa de copii. I-am spus da, insa nu m-am dus pentru ca problemele familiare bateau la usa si a trebuit sa renunt cumva....

De ce te-ai orientat catre alergare si in particular, catre maraton? Ce te-a atras la cursele de alergare pe distanta lunga?

Fiind nevoita sa nu mai ajung la antrenamente, am facut o pauza de aproape 1 an de zile, dar asa cum am specificat mai mergeam la concursurile municipale, dar numai pe sosea. Pe pista nu concurasem niciodata, asa ca intr-o zi de februarie m-am dus pe Stadionul Viitorul, unde tatal meu m-a dus la antrenorul Gheoghe Ghipu - un antrenor grozav. Asa ca am inceput sa alerg cu grupa lui de baieti si imi placea sa ma chinui in spatele lor, chiar daca imi era greu. Asa ca dl Ghipu m-a intrebat la o saptamana dupa ce am inceput sa alerg, daca vreau sa aleg la Campionatul Municipal de Cross, care se desfasura la aproximativ 10 zile. Am acceptat, bineinteles, asa ca am alegat primul concurs la vreo 3 saptamani dupa ce am inceput sa ma antrenez din nou. A fost o cursa de 1500m. Radeam si glumeam in timpul cursei, impreuna cu concurentele si dintr-o data l-am vazut pe dl Ghipu zbierand la mine inainte cu vreo 400 m de finalul cursei, asa ca le-am spus fetelor „ups! trebuie sa plec”... haha... asa ca am sprintat pana la final si am castigat detasat, iar la ridicarea diplomei era aceeasi d-na cu doi ani in urma. M-a intrebat cum ma cheama, si cand a inceput sa-mi scrie numele si-a amintit de mine, si mi-a spus „hmm..nu esti tu...” .Da, aceasta era sotia d-lui Ghipu (Florica Ghipu) care m-a intrebase cu doi ani in urma daca vreau sa ma alaturi grupei lor. Asa a fost sa fie... soarta . Am inceput atletismul mai serios cu acesti antrenori minunati (intre 3-5 antrenamente pe saptamana).

Incet, incet am alergat de la 1500m in sus si intr-un an am ajuns sa alerg primul semimaraton, iar la nici dupa doi ani de zile am alergat primul maraton (la varsta de 19 ani) 2h54min... La putin timp dupa ce am inceput sa alerg mai multe concursuri si pe distante diferite mi-am dat seama ca devin ma rapida si mai puternica decat inainte, iar concursurile pe sosea imi ofereau un mic venit material, asa ca m-am hotarat sa ma stabilesc pe probe de la 10km in sus. Insa cand am incercat sa alerg pentru a doua oara maratonul m-am antrenat prea mult, prea tare, fara suplimente nutritive ajutatoare, mancare inadecvata pentru antrenamentele de maraton - asa ca am ajuns la concurs foarte epuizata, deshidratata. Acea zi m-a urmarit foarte multi ani la rand. La km 37 din 42 km a trebuit sa ma opresc pentru ca pur si simplu nu mai vedeam, nu mai puteam sa stau in picioare - pur si simplu capul/creierul/mintea (partea psihologica/mintala) nu mai functiona. Asa ca la km 37 ambulanta a trebuit sa ma ia la spital, dandu-mi socuri electrice sa ma tina „treaza”.

Dupa acest incident, nu am vrut sa mai aud de cuvantul „maraton” pana anul trecut cand noul meu antrenor, cu care lucrez din 2002, Barbu Augustin si managerul meu au insistat foarte mult sa incerc un maraton... si bine am facut. Am plecat in pregatire cu multa teama si frica, dar am rausit sa inving frica (pana cand... nu stiu, dar sper ca pentru totdeauna).

PAGINA 1  2  3  4  5  6  7

Siteul celor pasionati de alergare si in special de curse pe distanta lunga - maraton, semimaraton, ultramaraton, crosuri. Tot ce ai dorit sa stii despre antrenamente de alergare, nutritie sportiva, refacere dupa efort, povesti de la maratoane, profile de maratonisti romani, calendare competitionale, concursuri, forum de discutii.