MARATONUL TIMISOARA 2005

N-am sa povestesc nici cum m-am antrenat, nici ce trucuri am invatat si nici de la cine. Sunt convins ca toti le cam stiti pe toate, ca altfel nu ajungeati sa cititi aici.

Am sa va zic, bref, cum m-a prins “microbul” si cum am dus primul meu maraton intreg (pana acum si singurul) pe picioare, desi pariurile amicilor “crapa sau nu crapa pe traseu” erau cam 5 la 1 pentru “crapa”. Si cum mi-a reactionat hoitul dupa. Dupa aia, dupa 42.195-i astia care ne obsedeaza pe toti.

Ziua unei bune prietene (autodidacta in materie design mobiliar, ceea ce nu-i de colo!). Desfacusem, iubitul ei si cu mine, a treia sticla de vin: noaptea era tanara, ce tanara, pubera. El, solid, ochelari, deja director la 27 de ani, cu tendinte de ingrasare. Cand colo, il aud zicand ca alergase maratonul, cu un an inainte! “Sa-mi vie nebunie”, vorba eroului din Titanic Vals, na c-am uitat cum il cheama. Nu simt prea des muscatura verde a invidiei, dar jur ca atunci am simtit-o muscand adanc si lasand venin in rana. Nu m-am putut vindeca de rana asta scarboasa a invidiei pana nu mi-am supt singur tot veninul si l-am scuipat.

Asta era intr-un martie, parca. In anul ala am alergat primul semi-maraton, si mi-am dat seama ca nu sunt pregatit pentru marea incercare. Urmatorul an, la fel. In cel de-al treilea am scos un timp mai onorabil la semi, in jur de doua ore, asa ca mi-am facut curaj si m-am aruncat in apa.

Doar la Timisoara se mai organiza maraton in anul ala. Am plecat. Tren de noapte, cuseta, cazat la un camin pentru profesori suplinitori, aranjament al organizatorilor. Traseul era o bucla mare care mergea din Timisoara pana intr-un sat si retur: o faceai o data, parcurgeai un semi, o faceai de doua, era maratonul intreg.

Dupa fix doua ore terminam prima bucla. A doua mi-a luat doua ore jumate si toate resursele din mine. Prima cadere psihica am avut-o cam pe la kilometrul 26, a doua pe la 32 si ultima pe la 39. Pe urma eram ceva ca o mumie, ca un cobai golit de creier, vointa, dorinte, memorie: o bucata de carne ce dadea din picioare, sub impulsul carui centru de comanda? Nu ma intrebati ca nu stiu. Probabil ca asta este un zombi in religia voodoo, un cadavru aflat sub hipnoza sau alta putere, inca necunoscuta stiintei.

Totusi, am trecut cumva linia aia. Ceasul arata exact 4 H, 29’, 58” – parca?!

Dupa... ah, dulci momente de dupa! Eram verde, apoi albastru si in final negru. Astea erau culorile pielii, nu ale treningului. Nu puteam vorbi. NU am putut ajunge singur pana la caminul ala, am fost carat. Imi era frig, foarte frig. M-am bagat in pat, imbracat, in sacul de dormit (de puf!), peste care m-au invelit cu patru paturi de lana. Patul era de fier, patul standard de camin. Sub mormanul de zdrente, tremuram de se zgaltaia camera. Tensiunea “pariorilor” atinsese cote dramatice: “Ba, daca nenorocitul moare, ce ma-sa facem cu el...?!”.

Seara eram cu toti la bere. Aia care mersesera pe varianta “crapa” erau acum ei cam verzulii – au platit ca s-au spetit, ca eram toti deshidratati teribil...

Text & foto: Mihai Buzea

Siteul celor pasionati de alergare si in special de curse pe distanta lunga - maraton, semimaraton, ultramaraton, crosuri. Tot ce ai dorit sa stii despre antrenamente de alergare, nutritie sportiva, refacere dupa efort, povesti de la maratoane, profile de maratonisti romani, calendare competitionale, concursuri, forum de discutii.