Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 220886.21 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » JURNALUL CURSEI - 100 de Km - Franta - Millau  

JURNALUL CURSEI - 100 de Km - Franta - Millau  

100 kmIntuneric bezna. Alerg pe mijlocul drumului. Sunt momente bune de cand nu vad picior de concurent. Incerc cu mintea sa gasesc o zona a talpilor unde este mai putina suferinta pentru a putea calca. Civilizatia este departe, sunt supravegheat doar de Napoleon aflat pe cerul Frantei. Imi doream doar sa ma pot aseza pe marginea drumului si sa pot sa-mi las inima sa respire normal. Se adunasera deja 17 ore de efort sustinut.

Cine sunt eu?

Sunt psiholog, am 40 de ani, sunt constantean si conduc destinele unui Centru Psihologic pentru copii.

Nu suna bine pt mine: sa fii director, sa nu ai burtica si sa nu poti delega sarcina de a alerga 100 km pt un angajat zelos.

Desigur sunt o multime de psihologi excelenti ce muncesc in acest domeniu al copilului cu nevoi speciale, dar eu imi desenez singur drumul dupa mintea mea si toata activitatea din Centrul Marea Neagra pe care il conduc are un parfum ALTFEL.
Incerc mereu sa inovez si sa aduc in Romania lucruri noi si speciale pentru acesti copii minunati, toate eforturile mele au singur scop: un strop de sansa si speranta in integrarea copiilor cu dizabilitati.

Mesajul meu spune totul: Alerg pentru Autism Marea Neagra !

De ce alerg?

Pentru strangerea fondurilor necesare realizarii unui Spatiu Senzorial destinat copiilor. Spatiul contine: un spatiu pt terapia in nisip, o alee senzoriala cu mai multe sectiuni(bambus, iuta, piatra de rau, trunchiuri de copac, gazon), fantana, gradina. Totul alaturi de un loc de joaca !

5 sponsori: McDonalds,Telekom, Geometry Global, Prigat si Iulian Voevod au spus DA si mi-au aruncat provocarea ca pentru fiecare km alergat sa doneze fiecare 10 euro. 

Multumesc: Iulian numit Suflet de aur, Dinu numit Rezolva TOT, Mirceanumit Seriosul ce zambeste mereu, Daniel numit Tace si Face, Ramona – Cea mai blanda voce din Galaxie, Ruxandra – Spune DA, Claudia si Dianade la Prigat – numite si Zanele (super tricoul)

Am fost emotionat sa descopar mesaje si aprecieri: de la toata familia, prieteni, familii ce vin la terapie, fosti colegi de munca, actuali si fosti colaboratori, colegi de scoala generala, liceu si facultate, oameni din presa, din lumea alergarii, sponsori, prieteni de pe Facebook ce pur si simplu mi-au simtit trairile.

100 kmAntrenamentul

Ma cunosc in primul rand taximetristii noptii. In parcare la Dobrogea, exista un taximetrist ce-i place sa se considere prietenul meu. Il vad de departe cum arata spre mine si incepe sa le povesteasca celorlalti. Cand ajung in dreptul grupului, ma intreaba extrem de amical ”Esti bine ? A cata tura este ?”. Dupa ce-i dau raspunsul, il aud in spate cum comenteaza si le tine discursuri motivationale despre mine. Practic isi face imagine pe spatele meu! 

Alergarea de noapte are un avantaj: racoarea noptii si 3 dezavantaje: 1. cainii maidanezi ce-si fac veacul la Delfinariu, 2.ciudatii noptii ascunsi prin Parcul Tabacarie, 3.mizeria lasata de calestile romilor ce cara turisti in Mamaia. 

Stiu si mie imi place sa dorm ! In urma cu ceva ani ma trezeam la 3 dimineata, doar cand plecam la aeroport pentru a mergeintr-o excursie, acum ma trezesc constant sambata la 2 dimineata, pentru antrenamentul lung. 

Multumiri oamenilor din presa ce au promovat evenimentul: Tashy Tasente,Doinița Manic, Auris Luca, Cerasela Andreea V

CURSA 3,2,1 START

Bucla 0 – 21 Km

Plecarea s-a dat cu fanfara militara. Aveam langa mine numai supereroi, langa care urma sa alerg 100 km. In urma cu cativa ani nici nu stiam ca s-au inventat oameni ce pot alerga astfel de distante.Nu a fost nevoie. Urma sa o simt pe pielea mea . 
Am inceput alergarea in zona de comfort. Traiam momente haioase, deoarece erau clipe cand existau alergatori ce plecau de langa mine si intrau in diverse gospodarii de pe marginea traseului . Erau localnicii ce participau la aceasta cursa. Asa cum orice familie din Constanta, are pe cineva in familie ce are legatura cu marea, la fel se intampla si acolo. Nu este familie in Millau - Franta sa nu aiba pe cineva care sa nu fi alergat macar odata aceasta cursa.

La primul punct de hidratare mi-am umplut unul dintre bidoane cu bautura izotonica si am alergat mai departe. Surpriza .

Dupa cateva sute de metri de alergare cand sa gust, realizez ca era o minunata bere rece. Pe bune ? Eu beau cel mult bere cu lamaie ! Dar nici sa renunt la hidratare nu puteam. Mi-am spus orice lichid sa fie primit. Dupa 1 Km, am simtit cum ma “ia de cap”. La fiecare punct de hidratare, era bataie pe bere! Trebuia sa astepti cateva minute! Nu am reusit sa mai prind niciun pahar!

La km 15 ciorapii de compresie ma strangeau teribil. Am crezut ca inventez roata. Planul meu initial a fost sa pastrez soseta de compresie rulata jos la glezna. Ulterior sa ridic soseta dupa km 30, cand toate lumea are picioarele obosite. Soseta de compresie avea insa planul ei. Cand am ridicat-o la Km 15 am simtit cum imi curge sangele din nou in picioare, practic avusesem pana in acel moment garouri medicinale pe glezne.

Am fost surprins sa constat ca francezii nu stapanesc aproape deloc engleza, daca in Germania, toata lumea vorbeste engleza, aici cu greu cineva leaga 2 cuvinte in limba lui Shakespeare. Am regretat in acele momente ca cei 2 ani de franceza din scoala generala nu au lasat urme prea adanci in dezvoltarea mea personala!

Pe durata cursei fiecare alergator are posibilitatea sa fie insotit de un biciclist ce joaca rolul de ajutor si sprijin pentru alergator. Din pacate la km 20 si ulterior la km 28 era agitatie maxima, doi biciclisti cazusera intr-o rapa de peste 20 m. Imaginile nu erau tocmai placute . Am inghitit in sec.

Bucla 21 – 42

La km 25 au inceput sa ma doara picioarele, simteam cum sosetele de compresie ma strangeau prea tare. Devenisem un pic disperat. Imi doream sa-i dau jos cu orice pret, dar acest lucru il puteam face doar peste 15 km, unde aveam rezerva de ciorapi. Nu puteam alerga in picioarele goale. Ar fi fost sfarsitul cursei. Mi-am propus doar sa strang din dinti si sa rezist.

Unul dintre mesajele primite pe telefon de la un prieten m-a mobilizat maxim. A fost poza lui Robin, fiul meu, ce castigase medalie la crosul Black Sea.

Dupa Km 32 am realizat ca sosetele de compresie imi pot distruge cursa. Nu ma intelegeam deloc cu ele. Clar nu vorbeam aceeasi limba. Decizie grea pentru picioare. Dupa 32 de km alergati, sa-ti bagi picioarele desculte in pantofii de alergare este cel putin dureros. Inevitabilul insa s-a produs. Am scos sosetele. Dupa 1 km deja incepusera sa apara primele basici, dupa 5 km talpile si degetele erau afectate, iar la km 10 basicile se plimbau pe talpile mele.

La km 37 simteam gambele pline de durere si suferinta. In antrenamente alerg mereu distante lungi, insa acum eram pedepsit deoarece nu respectasem o simpla regula” Nu incerca ceva nou in concurs.” Sosetele de compresie erau noutatea. Imi distrusesera picioarele.

La km 40 am coborat steagul. M-am oprit din alergare si m-am asezat pe o banca, aveam gamba piciorului beton si pulsa spasmatic din cauza crampelor. Imediat 3 francezi au sarit peste mine sa ma ajute sa ma ridic in picioare. Eu incercam sa le spun in cea mai perfecta romana ca am nevoie sa stau intins ca sa-mi pot reveni. Nu intelegeau. Insistau temeinic sa ma ajute. Am renuntat. Mi-am dat seama ca limba romana este o necunoscuta pentru ei. Nu pricepeau nimic. Am acceptat ajutorul lor si m-am ridicat. Mergeam. Mai degraba saream intr-un picior.

O frantuzoaica a inteles cuvantul autism de pe tricoul meu si mi-a spus ca ea alearga pentru copilul ei ce are o dizabilitate.

Cand mi-a spus acest lucru, m-a emotionat, deoarece m-am gandit imediat la copii mei din Romania si la motivul pentru care eram acolo. A fost haios ca frantuzoaica a crezut ca imi dau lacrimile din pricina ei si m-a luat imediat in brate sa ma pupe. A fost haios ca m-a pupat de 3 ori . Eu stiu regula de 2 ori. Nu se mai oprea.

Atunci am simtit nevoia sa pun postarea cu “Alerg pentru copii mei de la Marea Neagra” . Aveam nevoie de acest boost de energie sa pot termina prima parte a cursei. Trebuie sa fiu sincer. Aveam nevoie de incurajarile voastre, de energia voastra pozitiva sa pot ajunge acolo unde mi-am propus.

Punctul de hidratare.

Cu ultimele forte am ajuns la cort. Unul dintre organizatori imi face semne sa nu ma opresc si sa continui alergarea. Mai aveam 58 de km. Am cazut pe un petec de iarba si am incercat sa-mi scot pantofii de alergare. Doream sa-mi simt picioarele libere.

Nu am reusit singur. Descult m-am dus spre cortul medical sa-mi oblojeasca ranile. Cortul era plin . Toate paturile ocupate. Acolo situatia era albastra.Mi-am dat seama ca nu am nicio sansa. Medicul si asistentul au apucat sa puna mana pe mine si ma intreaba. “Unde iti sunt incaltarile?” Incerc o gluma cu ei si le raspund. “Nu folosesc asa ceva.” Fara sa mai spuna nimic pleaca si imi fac semnul din mana “Numai nebuni aici”.

poza 4

Bucla 42 – 71 Km

Am schimbat totul incaltarile, sosetele, tricoul, sapca. Doar picioarele nu le-am putut schimba. Planul meu era clar. Ma duc macar pana la Km 45. Cristina a decis sa ma insoteasca in alergare. Fiecare alergator avea un sustinator pe bicicleta cu o gramada de logistica. Cristina insa a fost nevoita sa care toata logistica in rucsac in spate.

Pe traseul de alergare am observat o farmacie. Cristina decide sa duca sa cumpere niste fiole de magneziu si mi-a promis ca ma ajunge din urma. Am ajuns la Km 45 si m-am prelins in iarba. Eram fericit. Ahhh ce bine era acolo jos. Nu apuc sa ma bucur multe de acele moment, cand apare Cristina cu fiolele de magneziu . Imi spune clar si fara sanse de a comenta. “Sa mergem .Am gasit magneziu.” Tot ce imi doream era insa sa ma asez pe marginea drumului si sa ma descalt. Nu doream sa mai fac niciun pas.

Cei care participa la aceste curse, isi imagineaza ca trec linia de sosire si viseaza numai la acel moment. Nici macar o clipa nu ma gandeam ca as putea atinge acest vis. Orizontul meu se limita sa ajung la urmatoarea curba. Nu exista niciun pic de umbra. Soarele stingea si ultimele picaturi de energie din organismul meu.

Nu renuntasem la alergat, dar o faceam in reluare. Cristina mergea la pas rapid. Timpul trece mai usor de vorba cu cineva.

Suferinta iubeste compania. Jocul insa nu se terminase.

Cristina pentru a ma putea determina sa merg mai departe, mi-a promis ca ma lasa sa iau o pauza de 1 minut la fiecare 30 minute de alergare. Evident cand trebuia sa-mi ridic premiul imi spunea.”iti dau bonus inca 30 de secunde daca mai alergi 15 minute”.

La un moment dat am avut impresia ca vad o borna kilometrica ce trebuia dupa mine sa indice km 55 . Dezamagirea a fost maxima cand am ajuns si era doar un semn de circulatie. Imi venea sa urlu de nervi. Puneam aceeasi intrebare de 100 de ori.

Unde naiba este Km 55 ???? Aveam sa-l gasesc din fericire peste cateva minute.

Din fericire, seara a adus si un pic de racoare, deja soarele incepea sa se ascunda in nori. Alergarea mea era haioasa. Alergam cracanat si pieptanam aerul cu bratele in toate directiile. Doar disperare . Cristina nu se abtine din ras si-mi spune: “daca te-ai vedea cum alergi, ai muri de ras, esti caraghios rau de tot”. Situatia nu era prea roz, dar macar ma indreptam spre Km 60 .

La Km 60 a fost un rai, era un punct de hidratare super dotat. Supa de legume, 5 feluri de branza, pate-uri pe felii de paine. Imi ploua in gura. Cu mainile murdare, muiam colturile de paine cu branza si pateu direct in supa calda. Pare aiurea, dar a fost prima data in viata mea cand am pus bolul de supa la gura si l-am baut pur si simplu. Eram fericit . Nu vream sa mai plec de acolo.

Dupa 18 km trebuia sa ma despart de Cristina si sa merg mai departe. Urma sa ma intorc in acest punct dupa alti 22 de km alergati. A ramas aici sa ma astepte. Rucsacul carat cu tot echipamentul o epuizasera. Avea nevoie de forte pentru intoarcere.
Seara se instalase bine, temperatura scazuse de la 27 de grade, la 10. Zona de munte. In graba am facut o greseala mare.

Am uitat sa-mi iau din rucsac: bluza de trening si frontala (lumina).

Dupa putin timp am ramas singur in bezna. Un pic sinistru. Am deschis telefonul. Am vazut mesajele de pe facebook. Eram ca fetita cu chibrituri. Toata dragostea de acolo venea. Din ecranul telefonului.

Punctul de la Km 65 era dotat cu un imens foc de tabara. Arata minunat. O multime de alergatori se culcasera direct pe iarba langa foc. M-am incalzit putin si m-am dus in cort sa-mi iau de baut. In aceea clipa in spatele meu a intrat o stafie . O fiinta umana ce avea trupul in forma unui arc de cerc, avea o pozitie ciudata, era pierdut cu totul. Toata lumea s-a repezit sa-l ajute. Medicul a dat prin statie sa cheme autobuzul pentru abandonuri. Stafia insa a inteles ce i se pregateste. A scos sinistru un No No si a fugit din cort in noapte. Fara sa manance si fara sa bea apa. A fugit de teama sa nu fie obligat sa abandoneze. Am ramas cu gura cascata. Un nebun.

Gandul de abandon disparuse, talpile erau oricum compromise, loveam cu toata talpa piciorului, asfaltul. Desi durerea era groaznica, nu o mai simteam. Asteptam cu nerabdare sa ajung la urmatorul punct de hidratare sa citesc pe telefon mesajele de incurajare de pe facebook. Erau atat de misto. Sa stai la miezul noptii sa dai mesaje pentru un nebun ce se rostogoleste pe coclauri, inseamna ca nici tu nu ai toate tiglele pe casa.

Bucla 71 – 100 Km

Primesc un telefon de la Cristina si-mi spune “Adi, vezi ca marea majoritate cedeaza, putini mai sunt in cursa. Sunt autobuze pe traseu ce ii culeg pe cei abandonati. Hai te rog acasa. Imi este frica pentru tine! Ai demonstrat ce aveai de demonstrat”.

Prinsesem curaj si “masculul feroce”, a spus: Draga mea, Kilometrul 75 arata super, dar pentru mine 100 inseamna totul si azi distractia acolo se va incheia” Am inchis. Am mai auzit doar un “Nebunule”.

Cand ne-am reintalnit la km 80, nu mai eram asa de viteaz. O asistenta m-a suit pe masa sa-mi verifice picioarele. A insistat sa ma descalt. Am acceptat. La dreptul simteam ca treaba e mai simpla. Dupa ce a reusit sa-mi taie cu foarfeca soseta plina de sange, a chemat un medic. Dupa ce au mesterit minute bune la degetele si talpa mea, au incercat sa-mi atace si piciorul stang cel cu probleme. Nu am acceptat. Nu eram tampit sa risc. Medicul te poate scoate din competie daca simte ca te pui in pericol.

Ultimii 18 Km am alergat de mana cu Cristina au fost cei mai frumosi si cei mai…grei. In Romania era 3 dimineata, o multime de oameni erau trezi si asteptau finalul.

O cursa de ultramaraton nu-ti permite sa gresesti de atat de multe ori, cum am facut eu. O simpla neatentie te scoate din décor. Este ciudat, dar simt ca fara ajutorul echipei mele formata din Cristina, fara mesajele si aprecierile voastre, fara sprijinul Celui de Sus, nu as fi putut termina.

Am fost doar spectator. Am fost ajutat, incurajat, pacalit, manipulat sa pot ajunge la finalul celor 100 de km.

Ce urmeaza? Eu stiu. Un strop de rabdare! Merita! :)

poza 4


Adauga comentariuNici un comentariu.




Afisare 21 din 248.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 > >>
Pagina 1 din 12


Alte articole despre Povesti
Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2017. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007