Ro Club Maraton
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223322.80 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Marathon des Sables 2009

Marathon des Sables 2009

Aventura primului participant de origine romana care s-a inhamat la pregatiri, competitie si aducerea medaliei acasa la Marathon des Sables 2009

Acasa, 11.05.09

(30)xC4bIrg3_89043.JPGMultumesc familiei mele pentru rabdarea avuta in timpul antrenamentelor mele ‘mamut’ . Au fost antrenamente ‘mamut’ pentru un familist care doreste ca ai sai copii sa-l mai si recunoasca in carne si oase si nu numai din albumuri cu poze.

 Aceasta relatare a aventurii mele a fost scrisa de-a lungul unor nopti dupa competitie, incercand sa gasesc si pozele potrivite momentului din naratie. Greseli gramaticale sau ortografice sper ca nu sunt (sau macar nu sunt multe, eu scriu dupa cum am invatat acum multe zeci de ani in scolile romanesti de atunci), deacriticele le las de la bun inceput deoparte din lipsa unui ‘chibord’ cu layout romanesc.

Functionalitatea ‘urata’ de layout formatting al programului lu’ ‘Billie the richest’ m-a convins sa renunt dupa cateva tentative de reformatare a documentului scris. Distractie placuta la citire!

Inceputul inceputului

 "If you can't fly, run; if you can't run, walk; if you can't walk, crawl, but by all means keep moving." -Martin Luther King
Totul a inceput acum cativa ani, pe Xtreme Sports si Eurosport. Am vazut niste reportaje scurte dar de ajuns incat sa-mi starneasca imaginatia despre competitie, sa imi porneasca niste ganduri de genul ‘ar fi fantastic sa pot participa la competitia asta!’. La care porcusorul interior (cel care impiedica si pe altii uneori sa iasa la antrenamente cand sunt obositi, fara chef, sau cand ploua, sau pe altii ii impiedica total sa faca ceva miscare!) s-a dezmeticit si a protestat ‘Esti nebun? Vrei sa murim de extenuare, sete? Hallllooooo, competitia e in mijlocul Saharei!’

Al doilea ‘electrosoc’ in directia participarii a fost cand i-am urat fratelui mai mare ‘La Multi Ani!’, implinea frumoasa si rotunda varsta de 40 de anisori (sau primaveri, cum vreti voi sa le numiti). Si traditia mea de-a face lucruri deosebite, iesite din comun, pentru inaugurarea varstelor rotunde mi-a reamintit ca ar fi timpul sa realizez acest ceva deosebit. Pana in varsta de 30 de anisori era planuita o familie si prunci=> task completat cu succes. Acum ma gandeam serios la misiunea urmatoare, misiunea pentru 40 de ani.

Doream ceva deosebit pentru urmatoarea schimbare de index, ceva nou, ceva aparte, ceva prin care sa ma autodepasesc, ceva prin care sa ajung la noi experiente, noi orizonturi- si asta de la hotararea luata pana in momentul realizarii.

La care iarasi vine la suprafata ideea cu Marathon des Sables (pe care-l voi scrie de acum MdS)... parca e jocul intre ingerasul pazitor si dracusorul impingator la traznai. Unul zice ‘hai si fa atunci MdS-ul’, celalalt zice ‘calmeaza-te si nu te baga in chestia asta *mare de tot* ’.

Dat fiind mai multi factori din viata familiala, job, visuri idealuri, hotararea de-a participa se cristaliza pe zi ce trece. Pana cand am convocat familia intr-o vineri seara la ‘masa rotunda’, si cu o fata serioasa le-am comunicat ca m-am hotarat sa fac aceasta competitie. Fete nedumerite, neincrezatoare. Sotia (maratonista) se uita serios si intrebator, scormonitor la mine, incearca sa vada in spatele minei mele serioase un zambet, o poanta, o gluma (proasta). Dar nu, raman serios. Fetita cea mica vizionase cu mine ceva documentare despre MdS, s-a ingrijorat prima ca m-as putea scufunda in dunele acelea imense de nisip!... Sotia face celebrul semn cu degetul aratator spre frunte, toc-toc: totul ok la mansarda? Mid-life crisis? vrei sa vorbim despre tine?....  Neincrederea se transforma in rasete, sotia o ia de gluma. Eu serios in continuare.... acum trece in panica ‘Ai innebunit?! spune-mi ca n-ai de gand sa faci asta!’.  Dupa oarece tratative, compromisul a fost ca sotia nu este de acord si implicit nu ma sprijina, dar nu imi va pune betze in roate. Drum greu, fara sustinere din tabara proprie. Mai vizionez alte DVD-uri cu competitia din diversi ani cu fetele, ele sunt incantate si fascinate, totodata ingrijorate, si mandre de tatal lor. Ghiveciul de sentimente e si la mine amestecat, de la euforie la ‘daca te-ai bagat in hora asta, acum tre’ sa si dansezi!’ , trecand pe la ‘si tu inca nu ai facut niciun ultramarathon in viata ta! Sarac de tine!’ si multe altele pe care nu le voi mai scrie aici.

‘Alea iacta est!’ mi-am zis cand plicul cu formularele oficiale a cazut in cutia postala (dupa ultimele minute de chibzuire inaintea cutiei postale). ‘Point of no return’ de aici incolo.

Deci, zarurile au fost aruncate. Decizia a fost luata. Hartogaraia inscrierii rezolvata (sunt ceva formulare de completat...), banii rambursati au cauzat o gaura imensa in finante. Durerea de buzunar ma aduce la ideea sponsorizarii, care este foarte populara in randurile maratoanelor, ultramaratoanelor. Acum urmeaza sa ma pun la treaba. Si asta serios de tot....

La mijlocul lunii septembrie aveam baza unui plan de antrenamente, dat fiind ca de ani de zile alerg doua  pana la patru maratoane alpine si flat pe an. Planul prevedea cel putin 60-100 (sau mai multi) km pe saptamana alergare, daca e loc alternare cu inot si mountainbike. Sesiuni back-to-back (alergari indelungate cu greutati in zile consecutive) urmau sa fie in fiecare weekend in care aveam timpul necesar. Planul ma si ingrijora, caci aveam proiecte de terminat la serviciu, acestea miroseau a timp suplimentar si nopti nedormite. Problemele constante de sanatate ale fiicei mai mici se accentuasera -chemoterapie de peste 4 ani pentru o poliartrita care ii ataca toate incheieturile corpului, boala de pe urma careia si mama mea decedase dupa chinuri indelungate de-a lungul multor ani.

Mergeam regulat cu fiica cea mica la controale la Spitalul Copiilor, RMN-uri cat cuprinde, la unele examinari doctorii trebuiau sa intervina direct si RMN-urile deveneau interventii medicale de urgenta. Un rollercoaster de sentimente, constiinta ma chinuia permanent ca familia si sanatatea membrilor ei e prioritatea maxima, ar fi mult mai comod sa renunt la MdS. Conditii ‘perfecte’ pentru a continua, ce mai...

 Ma gandeam la inceput sa ma retrag din competitie, pana cand am realizat ca pentru asa o competitie sunt sansele foarte mici sa reusesc sa ma pregatesc perfect sau sa realizez 90% din antrenamentele propuse de mine! Si daca as amana pe alt an, nimeni si nimic nu-mi garanteaza ca nu vor apare aceleasi sau alte probleme mai mari (criza financiara globala isi arata uratii colti deja). Gandul principal care ma sustinea sa continui este ca multi ani in urma am continuat sa studiez cu toate ca deseori dormeam in sectia de terapie intensiva langa fiica mea dupa operatiile ei pe cord deschis, adormind pe carti. Si tot am reusit, am razbit si atunci si-am incheiat studiile. Priveam pe fiica mea, care si sub dureri postoperatorii stie doar una- sa lupte, cu zambetul pe buze si degetul mare ridicat (thumbs up).

Lectia 1 invatata de mine pe aceasta tema- nu voi renunta la un vis chiar daca nu am conditiile considerate necesare pentru atingerea scopului.

Revin la antrenamente - in timpul verii pe langa alergari lejere, inot si inline skating ocazionale, fusesem uneori de 3 ori pe saptamana cu mountainbike la servici, asta face 65 km dus-intors pe zi de ‘biciclit’. Distanta frumoasa de-a lungul unui rau, drum forestier sau poteca ingusta, drum natural cu urcusuri si coborasuri, nimic monoton- exact ce-mi place. Ca alternativa mai mergeam pe piscurile unui lant muntos facand si multe mii de metri urcus cumulat. Rezumat: ma simteam foarte in forta, conditie foarte buna.

Cum sunt eu stilul kamikaze si vreau mai mult daca imi merge relativ bine, mi-am zis ca incep o saptamana mai devreme cu sesiunile back-to-back. Mijlocul lui septembrie prezicea vreme placuta, deci primul weekend posibil mi-am planificat sambata un jog de 25 km cu rucsac pe munti, si duminica un maraton in jurul lacului. Plec sambata la drum, totul perfect si OK, ma simt minunat si ma bucur de-a dreptul pentru a doua zi de maraton. Nu mai alergasem atatia km in zile consecutive in viata mea... eram foarte curios cum va reactiona organismul meu. Duminica dimineata devreme, o iau la fuga usor, doar un camelbak si ceva geluri. Trec de jumatatea distantei, ma simt inca bine, la km 38 cine moare? eu.... dureri ascutite lateral si deasupra genunchiului stang. Criza, blestem, suferinta... priviri ciudate de la lumea dinprejur, cum se taraie omul acela tot prafuit... Ajuns acasa, gheata pe genunchi, priviri dezaprobatoare de la sotie care spuneau ‘tu trebuie sa te lupti cu tot si toate- ai gasit ce cautai’.

Eu fiind o persoana care gandeste pozitiv, a doua seara ies la o alergare de ‘incercare’. N-am reusit mai mult de un km intr-o directie, intors schiopatat acasa.... panica se intinde, realitatea e mai dureroasa decat optimismul meu. Trebuie sa merg la un doctor. Nu se mai poate asa.... pe de alta parte, visul meu sa se distruga, de abia in scutece fiind? Multi bani s-ar pierde, chiar daca as avea o accidentare recunoscuta oficial ca impediment.

Ma duc la cel mai bun ortoped din zona, specializat in traumatologia aparatului locomotor. Ma pune la radiografie (spaima mea era stress fracture!), din fericire nimic ciudat pe radiografie. Ma pune sa merg descult prin sala de consultatie, si ma intreaba ce fel de running shoes port? Zic neutrali, am fost la magazin de specialitate si asta mi-au recomandat. El zice scurt si clar: sunteti overpronator. Eu in gand ‘Hã?! Cum naiba de-am alergat pana acum fara probleme zeci de maratoane si-am absolvit mii de km pe an alergand?...’ Mister si enigma si nedumerire. Imi recomanda o firma de analizare a mersului, sfatul sa imi balansez musculatura fata/spate a picioarelor (mi-a dat numele exact al muschilor cu nevoie de exercitiu) si gata sunt... Ma hotarasc sa ascult de medic si sa merg la firma aceea de analiza a mersului. De la dansul merg direct la firma si imi fac un termin.

Dupa analiza amprentelor picioarelor (un fel de cantar care inregistreaza presiunea si intensitatea acesteia cand stai in picioare) si analiza video a mersului, au avut toate datele pentru crearea unor talpici conforme cerintelor mele anatomice. Ca fapt divers, in analiza video se vedea exact overpronatia mea, fapt care mi-a adus aminte ca la chestia asta ma gandisem la Jungfrau Marathon, cand pe ultimii km remarcasem cursa genunchilor spre interior la oboseala!

Lectii invatate:

Lectia 2. nu te arunca precum bizonii in lupta cu un zid (zidul e mai tare, credeti-ma pe cuvant). In clartext, mareste treptat pensumul antrenamentelor. Greseala mea: aveam conditie cardio f. buna, dar musculatura picioarelor nu fusese solicitata in ultima vreme, si cele doua antrenamente back-to-back dadusera restul.

Lectia 3. Asculta de organism, chiar daca sunt semne mici! Invata sa le interpretezi, chiar si cu ajutorul medicilor sportivi/ortopezi/de specialitate. Eu ignorasem observatia mea absolut corecta la un maraton alpin; dupa un an mi s-a confirmat ca observasem ceva corect si-ar fi trebuit sa urmez pista data de observatia mea (overpronatie, corectarea acesteia)

Continui antrenamentul, la intensitate mult mai mica decat planificat. Panica... nu voi ajunge sa ma antrenez suficient! Fac exercitiile de intarire a musculaturii anterioare a piciorului, masaj local cu unguente sportive antiinflamatorii si stretching cu toate ca ma doare de behai. Le fac cu religiozitate, ori de cate ori am timp. Uneori eram deja frant in pat si imi aduceam aminte ca nu am facut stretching, asa ca ieseam din pat si faceam asta 30-45 de minute. Sunt convins ca exercitiile de intarire a musculaturii si stretching m-au salvat, dupa doua luni durerile din timpul antrenamentelor au disparut! Aici mai incalcam din cand in cand lectia3 cat consideram ca durerea e suportabila.

Intre timp e noiembrie, ninsoare de numai! Cand luasem hotararea de-a participa la MdS, m-am hotarat sa fac si un sacrificiu enorm- sa nu ma pun pe snowboard, egal cat de perfecta va fi vremea! Desi iubesc snowboarding, si fac sportul acesta de vreo 17 ani si n-am avut accidentari insemnate, stiu ca acest sport (mai ales cand practici freeriding) mareste sansele de a fi accidentat la picioare (musculatura, ligamente, fracturi) precum si la centura superioara (tot ce e legat de umeri si brate).

De multi-multi ani nu am avut asa o iarna cu conditii perfecte de zapada ca iarna 2008/2009! Ciuda! Disperare! Blestem! Cu toate acestea, si cu toate ca toti colegii faceau misto de mine ca plec in zapezi cu sculele nepotrivite (running shoes in loc de snowboard shoes + board), am ramas fidel principiului stabilit de a nu merge la snowboard.

Lectia 4: tine-te de principiile stabilite de la bun inceput. Hotararile luate la ‘rece’ si la primele ganduri despre competitia planificata sunt cele mai bune.

Imi incerc norocul cu sponsorizarea. Contactez pe administratorul website-ului romanilor din Elvetia- o persoana fantastica, multumesc mult Cosmine pentru ajutor, gestul a contat! Ne intalnim la un pranz (lucram relativ aproape amindoi), ajungem sa ne cunoastem mai bine. El ma pune in contact cu Alina care face interviuri pentru site, interviul e publicat pe website cu ideea ca vor fi persoane din Elvetia si din Romania care ma vor sustine material, fizic, moral. Rezultatul articolului este peste 700 de hits in cele cateva luni ale publicarii. Cu toate ca aproape simultan cu articolul meu pe site sunt si articole despre un cabinet de fizio romanesc respectiv nutritie, nu am parte de suport nici macar de la cei care fac reclama la cabinetele si la serviciile lor.

Publicatiile online din Romania, radio, TV nu sunt interesate de competitia aceasta, de intentiile mele.
Cosmin ma pune in legatura cu o statie de televiziune din RO, in cele din urma am un interviu telefonic care e transmis la televiziune- si sper sa gasesc firme dornice de suport.

Pe alt plan, contactez toti prietenii din tara- doar sunt primul participant de origine romana! Suportul mi-ar fi binevenit ca e material (inscrierea, materiale, mancare liofilizata, geluri, bauturi isotonice si de regenerare samd se sumeaza in jur de 10’000 CHF, suma la care au ajuns si alti participanti), fie ca e in domeniul planurilor de antrenamente, fizioterapie, nutritie, podologie.

Incerc o sponsorizare pentru organizatii de ajutorare a copiilor cu afectiuni ca la fiica mea, in ideea ca firme sau persoane private sa sponsorizeze o suma fixa sau un tarif pe kilometrul strabatut de mine prin Sahara, din pacate fara rezultate concrete. Mi-ar fi placut sa reusesc macar asa ceva...

Sunt placut surprins sa constat ca membrii forumului de maratonisti din Romania ma sustin moraliceste, imi dau sfaturi cum as putea sa mai incerc sponsorizari de la firme mari din Romania. Cu toate sfaturile si incercarile la firme mari- toata lumea vorbeste din pacate numai de criza si concedieri, fie ca e Romania fie ca e Elvetia. Un forumist din RO gaseste ca eu nu sunt de fapt ‘roman din Romania’ si ca ar trebui sa ma antrenez in Romania ca sa reprezint tara... ciudata optica a persoanei respective. Am cinci steaguri in familia imediat apropiata, si ma hotarasc sa concurez ca roman, si uite ‘palma’ din randurile proprii... dar nu ma mira.

Chestia cu sponsoring se ‘taraie’, consuma multa energie si rezultatul e zero in Romania ca si in Elvetia- decid sa nu mai urmaresc sponsorizarea de la inceputul lunii martie.

Si totusi, in cele din urma... un bun prieten Zoltan care traieste si el in CH imi sponsorizeaza o pereche de running shoes in ultima saptamana dinaintea plecarii, si o firma din Romania de masuratori geodezice din Timisoara ma sponsorizeaza cu exact o zi inainte de-a zbura spre Maroc. Simt bucurie pentru aceste sprijinuri simbolice in acest proiect.

Revenind la perioada de antrenamente si pregatiri: dupa citirea multor relatari despre MdS, ma hotarasc sa ascult sfatul veteranilor si sa-mi cumpar trail shoes. Merg la magazinul meu preferat (condus de atleti retrasi din cauza varstei din circul international de competitii de alergare de anduranta), si incerc mai multi trail shoes, intai pe cei mai mult folositi la aceasta competitie- Asics Trabuco. Nu ma incanta, urmatorii la incercat sunt Mizuno Wave Rider3. In acestia ma simt foarte bine, ies la o tura pe terenul din fata magazinului. Am incredere in sentimentul de comfort/discomfort in primele zeci de secunde cu incaltarile pe picioare. Am rezolvat si problema asta...

Cu un asemenea pensum de antrenamente, realizez repede ca fac foarte multi km in incaltamintea cu care voi merge la competitie, deci trebuie sa imi gasesc a doua pereche pentru antrenamente. Dupa ceva incercari ma hotarasc pentru GT2140 (ma uit mereu sa am marci diferite de incaltaminte pe o perioada de timp).

In ordinea importantei, consider ca incaltamintea e cea mai importanta intr-o asemenea competitie. Imediat dupa aceea, vine rucsacul! La MdS veti vedea ca peste 90% folosesc Salomon sau Raidlight care au doua componente- rucsacul pe spate si un fel de ‘geaanta’ pe stomac. La o intalnire cu alti competitori din Elvetia la editia 2009, unii aveau deja aceste doua rucsacuri. Incercandu-le, n-am fost prea incantat de manufactura, de cum ‘stateau’ pe mine. M-am decis sa caut alternative.

A inceput cea mai chinuitoare (pentru mine!) faza precompetitiva, sa ‘pieptan’ si sa scanez magazine in cautarea lucrurilor mie necesare. La un magazin pt. alpinisti, am dat si de un rucsac al carui concept mi-a placut din prima clipa: Osprey Talon. La rucsacurile Raidlight si Salomon greutatea e in intregime pe coloana si umeri, pe cand la rucsacul ales de mine greutatea e distribuita de-a lungul spatelui si pe solduri.

Am rezolvat-o si pe asta... cu ustensilele luate pana acum pot incepe antrenamentele cu greutati, sa experimentez cu restul echipamentului.

Am o idee despre un suport pentru bidoanele pe care vreau sa le am la indemana pe bretelele rucsacului. Un prieten indemanat in chestii tehnice- Liviu, creeaza suportul dupa design-ul meu. Urmeaza multe alergari cu saci de nisip sau sare in jurul cartierului lui Liviu (adunand clatinaturi de cap si nedumerire de la cativa locatari curiosi), si dupa cateva prototipuri ajung la designul final.

Kilometri nenumarati facuti prin nameti, zapada afanata, uda, grea, inghetata- nu cred ca a fost soi de zapada ce a ramas neincercat de mine prin antrenamente. 

De multe ori mi-a inghetat apa in bidoane, si in Camelbak-ul care era intre spatele meu si rucsac, deci oarecum protejat de inghet! Esentialul este ca am putut sa ma antrenez fara probleme majore, accidentarea mea din octombrie imi statea mereu in ceafa, aveam respect intre timp fata de urcarea pensumului de antrenamente sau greutatea rucsacului.
 
Din cei 8 colegi si colege din Elvetia germana, numai eu cu inca un coleg nu aveam nici un ultramaraton absolvit. Din acest motiv, m-am hotarat sa fac un antrenament cu rucsac, urcus/coboras, care sa fie peste magica si mie cunoscuta distanta a unui maraton. Dupa circa 43-45 km prin zapezi cu un rucsac de aprox. 8.5 kg pe spate, am ajuns acasa inghetat bocna dar si multumit ca am ‘simtit’ ca mai aveam resurse dupa acea distanta. Mi-a dat linistea mentala ca am trecut de magica distanta de 42.195 km.

De la inceputul lui martie, am vizitat de 2-3 solarii si sauna, intr-o incercare timida de pre-aclimatizare, dat fiind ca pe afara iarna continua sa bantuie (si sa ma faca sa sufar cand ningea si nu puteam merge la snowboard...). Altii aveau posibilitatea sa se antreneze intr-o camera climatica in cadrul unei universitati de sport, norocosii. Am ramas socat sa aflu de la unul dintre ‘cobaii’ respectivi ca unul cu constitutie normala a pierdut 1.5 kg din greutatea corporala in circa 45 de minute la 35 de grade, umiditate 30-40%.

Ma gandeam dupa asta cum voi reusi cu 1.5 litri de apa la 12-15 km, cand eu transpir numai cand ma gandesc la alergat?!...

Cu vreo 2 saptamani inainte, am inceput sa am frumusete de morcov cu tot cu frunze, realizand ca al doilea ‘point of no return’ se apropie, anume plecarea.

Drumul spre desertul mult asteptat si visat

Bagajele sunt facute, ma despart cu inima grea de familie si urc in trenul spre Geneva. Tot drumul mananc M&M’s dintr-un ambalaj mare, cineva ma intreaba cum de arat sanatos dar mananc asa de mult junk food. Am raspuns ca sunt cam agitat de felul meu, consum multe calorii si trebuie sa reincarc sistemul cu mancare. Nu avea rost sa explic la ce ma inhamasem, probabil ca persoana ar fi schimbat compartimentul....

Ajuns la aeroport, predau o valiza la checkin, pastrez doar rucsacul cu running shoes, protectorii de nisip echipamentul de alergare si ceva maruntisuri, si astept sa vina ceilalti colegi. Spre spaima mea, ei au venit cu rucsacurile complet pregatite de acasa- eu nu dorisem sa am emotii la controalele de securitate cu mancarea liofilizata, bauturile isotonice portionate, gelurile samd si de aceea pusesem totul in geamantanul predat, cu riscul minim ca acesta sa se piarda! Acum doar sper ca bagajul meu nu se va pierde... ar fi o situatie dramatica, fara mancare si majoritatea echipamentului.

Pe langa cunoscutii din zona germana, mai vedem cativa care dupa rucsacuri, frizuri de 1mm si running shoes din picioare, apartineau soiului ‘rara avis sahariansis’ ca si noi. Intram in discutie, rasete, atmosfera relaxata.

Zbor relativ scurt, aterizare in Casablanca. De cateva ori radem pentru chestii cam absurde, stand la cozi interminabile si controale de bagaj(cu toate ca practic era un ‘inland flight’) ca sa ajungem la zborul urmator spre Ouarzazate. Din nou asteptare, o hoarda si mai mare de ‘running shoes’ stau pe scaune sau direct pe podeaua salii de asteptare, auzi toate limbile pamantului si te minunezi de persoanele atletice si bronzate din jur. Unii iti inspira respect cu gambele musculoase, cu vene si musculatura puternic reliefate!

Ajungem la miezul noptii in Ouarzazate. Trec dupa oarece asteptari de controlul pasapoarte, si astept cu incordare geamantanul meu... il vad, il trag deoparte, si... inghet pe moment. Lacatul nu mai e pe valiza!!! Imi vine sa urlu, ma blestem de unul singur de ce nu am avut inspiratia sa pun totul in rucsac si sa iau cu mine?! Ma trag deoparte, deschid valiza si totul inauntru e vraiste. Incerc sa ma linistesc- asta nu inseamna nimic, doar am vazut cum se joaca fotbal cu valizele la incarcat si descarcat din avioane.

Incep sa caut.... lista cu ce am adus mi-e pe hartie in fata, dar constat ca nu am nevoie de aceasta, totul mi-e intiparit si in cap. Vizualizez lista, bifez in cap pe masura ce dau de lucruri. Lumea se uita curioasa la tot ce scot eu din valiza, colegii incearca sa imi pastreze ceva loc pe podea ca sa pot insira lucrurile.

Ma mai linistesc, la prima impresie nu lipseste nimic. Urcam in autobuze, dar pentru ca mai sunt sute de competitori la control pasapoarte (doar doua persoane care completau formulare manual si pe un computer) asteptam la nesfarsit. In cele din urma, ajungem obositi copti la un ‘hotel’ pe la 2 dimineata. Desi era intuneric, sandramaua respectiva nu arata demna de incredere si eram cam surprins pentru ca primisem un SMS de la un alt competitor din Anglia- ei fusesera cazati la un hotel cu 4 stele.

Ajung cu un coleg intr-o camera. Intr-adevar, nu e nimic demn de lauda in bordeiul acela. Miroase a dezinfectant, dar asternuturile sunt curate. Repede la culcare, caci dimineata ne trezim devreme sa calatorim alte 5-6 ore cu un autobus spre Sahara.

Dimineata e un mic dejun rudimentar la hotel (pe care multi aveau sa-l blesteme cu probleme stomacale ulterioare), dupa care urcam in autobusuri. Planul era ca la 8:15 sa se plece, dar... la 9:00 inca nu s-a miscat nimic. O usa in autobusul nostru nu se inchide, solutia se cauta incet-incetisor, ca pana la urma sa se lege usa cu o funie si suntem buni de drum.

E innorat si e mai frig dimineata decat a fost in timpul noptii, dar nimeni nu-si face probleme. Avem doar de trecut ceva lanturi muntoase, si startul e la sute de km departare... Nu trec multi km si suntem deja intr-un peisaj sterp, rareori vegetatie. Camile salbatice fug in departare, pietre si bolovani cat vezi cu ochii. Stilul de condus e ‘lejer’, adica cel cu masina mai tare are prioritate- eu unul ma simt in siguranta, sunt pe ultimele locuri din bus. Remarc lipsa podurilor- daca e vreun vad de traversat, drumul trece prin el, doar niste borne pe marginea drumului ar marca drumul cand sunt sub apa. Suntem in zona sahariana, de unde atata apa? ma mai gandesc.

Incepe sa ploua marunt- dupa inca vreo jumatate de ora de condus, colegii din scaunele din fata mea sunt uzi leoarca. Geamurile busului probabil ca nu au fost niciodata verificate daca sunt etanse la apa- de unde atata apa?... Cei din fata sunt englezoaica si sudafrican, ei iau intamplarea cu umor si innoada perdelutele una cu alta, astfel incat siroaiele de apa sa se stranga in punga legata dedesubtul perdelutelor. Cert este ca punga se umple regulat si destul de repede, si ei o golesc pe la usa legata cu funia.

Pauza de iesit pe camp la rezolvarea treburilor firesti... ploua marunt dar hotarat, si e frig! As fi vrut sa imbrac tot ce aveam in valiza, din pacate cala busului e inchisa si soferul a disparut momentan. Dardai marunt, si cand privesc in jur, si majoritatea celorlalti nu arata ca si cand ar savura ‘vremea sahariana momentana’. Macar am pantaloni lungi, cativa sunt in shorts si maneci scurte, si tremura ca frunza.

Nu mult dupa pauza, oprim din nou. Soferul stinge motorul, unii se intreaba deja care-i problema. Privesc afara, ploua ca acum cateva ore, marunt dar hotarat. Zdrente de ceata se joaca de-a ascunselea cu piscurile muntilor ce ne inconjoara. Busul nostru e cam in mijlocul coloanei- in fata noastra se vede soseaua pe cativa metri, apoi un suvoi maroniu de apa clocotinda, ducand la vale palmieri rupti si tufe de plante. Nici bornele de pe marginea drumului nu se mai vad, debitul e impresionant. Totul vuieste- cateva jeepuri cu localnici care duc turisti se incumeta sa iasa de pe sosea, si se baga pana la suvoiul de apa. Sper ca au atata spirit de conservare (ca experienta n-au de unde, asa ceva nu se mai intamplase de 14 ani mi-a spus un localnic) si nu se duc la baie cu jeepul.

E singurul drum de legatura spre unde trebuie sa ajungem, lumea mai iese pe afara sa se dezmorteasca, toti fac poze cu drumul submersat. Natura se joaca, numai ce vezi ca apa scade cate un pic in decurs de jumatate de ora, vezi un nor amenintator in amonte si dupa cateva minute nivelul suvoaielor a crescut la loc. Dupa patru ore de stat cu sufletul la gura (ma rog, la rau ar fi mai potrivit) convoiul se hotaraste sa treaca. Pentru asta trebuie scoase toate bagajele din cale, le stivuim cu totii pe culoar si in spatele ultimelor scaune.

In momentul cand busul nostru trece raul, am impresia ca sunt la surfing. Un val mai inalt ca fereastra mea ma acompaniaza, doar ca apa e maronie si eu nu stau pe o placa de surf...

Ajungem in apropiere de Erfoud (orasel in apropierea liniei de start planuite initial), si spre surprinderea noastra ploua in continuare cu incapatanare. O piata enorma e plina de autobusurile noastre, si aflu via SMS ca unii nefericiti ajunsesera deja in desert, la bivuac, si fusesera evacuati de acolo pentru ca nu mai ramasese un singur petec uscat in corturile amplasate si riscau sa fie inundati sau chiar spalati de ape! In Sahara....!

Din acest moment, organizatia competitiei a fost nevoita sa improvizeze, zi de zi si 24 din 24 de ore. Stima si respectul meu pentru spiritul lor de reorganizare va creste pe zi ce trece, dupa cum veti putea citi.

Se intuneca, si eu unul deja ma impacasem cu gandul ca vom innopta in bus si ma consideram norocos sa fiu pe ultimul scaun care se poate intinde aproape orizontal. Ma uitam dupa sofer, sa-mi pot scoate sacul de dormit din geamantan si restul hainelor aduse cu mine.

In cele din urma, busul porneste si ajungem la un hotel impozant, Belere. Am norocul sa dau de pasaport, cand  2 colegi striga sa le dau pass-ul ca sa primim cheia (cate trei pe camera). Ajunsi in bungalow, ne bucuram de un apartament dragut cu de toate in el. Toate cladirile hotelurilor sunt manjite pe dinafara cu pamant, paie si .... probabil balega de camila? Ma hotarasc sa nu analizez mai departe compozitia tencuielii si ne repezim pe rand la dus. Infometat, ma hotarasc sa mananc tot ce imi apare in farfurie si pare a nu fi capabil sa ma muste inapoi- aveam oarece nedumeriri ce se mananca prin tara respectiva.

Un bufet mare si frumos amenajat- toata lumea se da civilizat la muntii de salate si de mancaruri.

Constat cu uimire ca anumite natiuni nu renunta niciunde la bauturile nationale precum bere sau vin, si asta in cantitati remarcabile! Credeam ca sunt intre freaks, intre sportivi care nu beau deloc.

A doua zi, vremea instabila deprima pe unii si ii indispune pe altii. Iesim cum iese si soarele in jurul piscinei, fugim ca iepurii in bungalowuri cand vine din nou ploaia.

Mancam, impachetam si ras-impachetam rucsacurile, vorbim si dormitam. Cum iesi dinafara hotelului, roiuri de pustani incearca sa-ti vinda de la fire de iarba la diverse pietricele slefuite, cu amprente de fosile pe ele. Dupa primele zeci de politeturi ma hotarasc sa pun auzul pe schema Input-Output fara orice fel de prelucrare, turma nu se lasa. Ajung in orasel, si ma bucur ca am sarit din lac in put- aici ma iau oameni majoritar tineri cu priviri scurmatoare in primire, care imi testeaza gradul de inteligenta si rabdare cu fraze precum ‘hai cu mine pe straduta aceea am nevoie sa schimb bani cu tine’ pana la ‘cat ceri pe pantalonii tai’. In cele din urma ma hotarasc sa folosesc arma secreta – o fraza neutrala, bine studiata si valabila pentru asemenea situatii, pe care un prieten de origine libaneza m-a invatat-o. Unii clatina din cap neincrezatori, altii sunt de-a dreptul surprinsi sa auda de la un ‘strain’ veritabil ca mine ceva araba. Dar fraza politicoasa si ferma isi atinge scopul, sunt lasat in pace.

Deja se intuneca, si ma hotarasc sa fac cale intoarsa inainte  de a-mi forta norocul cu tinerii de pe strazi. Pe drum mai fac un stop sa salut niste competitori englezi, si constat ca de data asta au prins ei un hotel mai nasol ca al nostru. Legea compensatiei functioneaza, in Ouarzazate aveam noi cazarea ultranasoala si ei avusesera hotel de patru stele....

A doua zi, jocul vremii se repeta pana dupa masa de pranz. Trupa noastra se hotaraste sa iasa la un joc de glezne. Din pacate raman ultimul sa inchid usa la bungalow si ma hotarasc sa trec pe langa piscina fiind drumul direct spre iesire- mare greseala! Toata lumea adunata la soarele proaspat iesit, incep sa aplaude si urla, fluiera, de parca ar incepe concursul (la misto, bineinteles). Ma hotarasc sa le fac jocul si salut in alergare usoara cu mainile, de parca am castigat un concurs- lumea se distreaza, mie unul mi-ar place in acest moment sa nu fiu chiar asa de in centrul atentiei... Intalnesc colegii in fata hotelului, ne hotaram sa fugim cativa km de-a lungul soselei care trece prin fata hotelului. O luam spre orasel, pana cand vedem niste nori negri care se apropie, aducand ploaia care se vede si se aude in departare. Ne intoarcem, cum trecem de poarta hotelului ne incoltesc norii negri si din partea cealalta- valea spre hotel! Numai bine ce am intrat in bungalowuri, si ploaia se dezlantuie cu furie.

Seara ni se comunica noutati- prima zi din competitie se anuleaza, controlul administrativ se va face la hotelul unde sunt organizatorii. Febra competitiei ne apuca din nou- in curand vom putea sta la linia de plecare!!!

Administration day

Dimineata urcam din nou in autobusuri, si de data asta norii lasa soarele pe timp mai indelungat sa straluceasca. Iarasi stat coada la control, in acest timp ma gandesc ca imi pare rau sa nu fi avut posibilitatea sa dormim o noapte in desert, sa pot hotari ce haine trebuie si ce nu pentru dormit (lipsa acestei experiente prealabile ma va face sa sufar, cum voi experimenta mai tarziu). Ma hotarasc sa merg pe varianta stabilita de acasa, doua jachete de vant ultra-usoare si ultra-subtiri: economie de spatiu si greutate (80+90 grame), versus o jacheta mai groasa (220 grame, ocupa mult spatiu).

In ziua aceasta urma sa dam geamantanele cu tot ce nu luam cu noi in desert. Dau valiza, primesc numerele. Ajung la pastilele de sare, iau racheta de semnalizare si ma mir ce grea si mare este. Trec pe la verificarea echipamentului, sunt multumiti cu tabela mea cu descrierea completa a meniului si caloriile calculate acribic pe fiecare zi. Am cam 3080 calorii pe zi, pentru etapa mai lunga am 4080 calorii- limita minima este de 2000 de calorii pe zi de competitie.

Rucsacul meu complet (cu bidoane umplute) cantareste in jur de 10.5 kg si cu asta sunt pe la mijlocul scalei (oficial e OK intre 6.5 kg si 15 kg). Din grupa noastra, doar doi lungani avizi de pozitii si cu constitutia unui cuier (citeste alergatori consacrati) s-au incumetat sa ia numai 8.5 kg-restul au rucsacuri intre 9 si 10 kg.

Ajung la doctori si vad din privirea lor ca sunt multumiti de echipamentul meu. Ma intreaba un doctor din cei 3 de la masa daca am facut vreun ultra pana acum- NU. Priviri scrutatoare din cap pana in picioare. Dar maratoane? da, mai multe si spun cu mandrie si de maratonul alpin cu urcus maxim de peste 2870 de metri facut de multe ori. Se uita la electrocardiograma, ranjeste simpatic si imi ureaza succes.

Rasuflu usurat, am bifat-o si p-asta. Acum urmeaza doar startul ca urmatorul milestone.
Ma trezesc in clipa urmatoare, mi se pun 2 sticle de apa in brate. Ratia mea de apa pe azi. In drum e si bufetul, azi pranzul e mai rudimentar, dar absolut OK- se serveste la un bufet langa o piscina enorma. Salata, ceva carne slaba, paine, pasta, iaurt natur, banane, portocale. Ne imprastiem cu totii in toate colturile, soarele arde necrutator cand iese dintre nori. Se incalzeste simtitor daca soarele e afara pentru mai multe minute. Asteptam cu nerabdare sa apara directorul cursei, Patrick Bauer (numit de acum PB) sa ne dea noutatile. Norii alterneaza cu soarele, lumea priveste des in sus. Dintr-o data, prapad de apa de sus- toti fug ca potarnichile sa se ascunda de ploaia torentiala.

 Dupa un dus puternic, iarasi iese soarele si cu el si competitorii din ascunzisuri. Cineva e asa de traznit sa sara imbracat in piscina, rasete si aplauze, jocuri cu o minge.

Apare o hoarda de localnici cu surle si tobe, fac o harmalaie infernala cu instrumentele lor traditionale. Chiar daca sunt cel mult 3 note si ritmuri repetate, mie unul imi place aparitia lor- dar altii privesc cu skepsis spre grupa. Apare si PB, si spune ca sunt doua alternative- competitia sa se anuleze (un o-o-o-o-o-h dezamagit face turul curtii), sau sa se incerce pe cat posibil sa se efectueze cursa (tumult, y-e-a-a-a-a-h, aplauze, strigate si fluieraturi indelungate). Ne face atenti ca va trebui sa fim flexibili in parcursurile pe care ni se vor oferi, deoarece competitia nu se va putea efectua conform roadbook-ului deja distribuit (dar pe care trebuia mai departe sa-l caram cu noi, lipsa acestuia aduce penalizari de timp). Ma gandesc- mare scofala, doar daca apartii elitei iti foloseste roadbookul mai mult la analizarea terenului, impartirea energiei si planificarea pauzelor. Imi revad scopurile propuse in ordinea lor:

1. sa termin competitia
2. sa termin competitia intr-o bucata si din forte proprii
3. sa termin competitia intr-o bucata, din forte proprii si spre mijlocul clasamentului

La punctul 2. fortele proprii inseamna ca doresc sa termin fara incidente precum infuzii (penalizare de cateva ore la prima, descalificare la a doua), sau carje din cauza picioarelor facute varza.

Race day one- 31 km

Visul mult-dorit se implineste... iesim toti din autobusuri, in mijlocul desertului. In departare se vad dune aurii – Dunele Merzouga! Sunt cele mai inalte dune din Maroco, si obiectul de strabatut in multe din primele etape ale editiilor MdS.

Se distribuie apa, 2 sticle de la bun inceput, 3 litri. Sticlele si capacele sunt numerotate, pentru a nu fi aruncate in desert ci la Checkpoint-uri/finish(Checkpoints vor fi numite CP de acum incolo). La fiecare etapa grea se distribuie 2 sticle, din care poti lua numai una daca esti curajos si crezi ca stii ce faci. Azi avem 31 km pe plan, multe dune de strabatut de la CP1.

 Adrenalina se simte in aer, lumea e agitata, zambete de la o ureche la alta pretutindeni. Atmosfera de nedescris, aerul vibreaza de incordare. Discursul lui PB in franceza, traducerile cam din topor cu accent francez ale unui alt membru organizator, se canta ‘La Multi Ani!’ pentru cei cativa fericiti care nimeresc sa-si aiba ziua de nastere atunci. Blitzuri, peste tot aparate foto intinse in aer, atmosfera clocoteste, din boxe AC/DC urla ‘Highway to Hell’ (hmm, au gasit titlul potrivit? ma intrebam), lumea aplauda, sare si tzopaie, unii danseaza (cat se poate dansa pe piesa respectiva), vad cateva lacrimi in ochii unora.

...5-4-3-2-1-GOOOOOOOOOO! Nu m-am simtit asa emotionat la nici un start pana acum, nodul din gat coboara spre stomac, sunt ca un resort comprimat la destinderea-i exploziva. Fug cateva zeci de metri ca din pusca, apoi ma hotarasc sa merg repede pana la dune, si sa continui sa merg si in dune- voi alerga doar pe portiunile cu teren solid. E prima zi, si e de-a dreptul rece caci vantul bate necrutator lateral.
 
Un miros extraordinar de frumos, o aroma placuta si de nedescris se face simtita in depresiunile unde vantul nu bate asa puternic. Incerc sa categorizez mirosul.... a ce miroase, a ce miroase asta? Vad si plantele rasarite pretutindeni din nisipul din ce in ce mai prezent, si seamana cu musetelul insa nu au petalele de jur imprejur. Asta este- miroase ca si musetelul! Uneori se simtea si un iz de menta salbatica, o aroma imbatatoare!
 
Gata cu dormitul si visatul... ceva bolovani pe jos ma readuc la realitate. Dunele sunt deja in fata nasului! Am strabatut deci primii 1.5 km... incep sa urc. Ma afund pana la glezne, uneori deloc, alteori pana la genunchi. Lumea se poticneste, unii isi scot betele de nordic walking din rucsac si le folosesc. Constat ca nisipul e foarte inselator- cand ti se pare ca te tine suprafata, te scufunzi. Cand ti se pare ca nu tine greutatea ta, te poticnesti intr-o crusta dura! Musculatura simte altceva decat ce semnalizeaza creierul ca ‘ar intampina’ pasul urmator, sunt oarecum dezorientat. La fiecare 2-3 pasi te inseala aparentele, esti incordat sa te afunzi si nu se intampla nimic, sau esti convins ca te tine nisipul si cand sa faci urmatorul pas te afunzi. A naibii treaba! Mersul prin zapada e doar din departare asemanator... asta este. Nu am dune in apropiere sa ma fi antrenat, si nici finante ca altii din trupa elvetiana care s-au dus in Gran Canaria sau in Dubai in concediu sa se poata antrena in nisipuri. Ba o pereche fusesera in octombrie 2008 ca test-race la ‘100 km del Sahara’, o competitie cu mult mai usoara in desert comparabil cu MdS.

Urc si urc, si cobor, si iarasi urc. Suntem de o vreme in dune, ma uit inainte si vad viermele de oameni inaintea mea cum urca si coboara pe dune. Ma opresc o clipa si privesc in spatele meu, la fel se vede viermele de oameni pana aproape de la linia de start din departare.

Dune urcate, coborate, traversate, alergate, alunecate in jos, catarate in patru labe... tot tacamul. Obositor ca nu iti poti gasi ritmul. Constat ca uneori e mai bine sa ies din vadul de urme create de cei dinaintea mea, sa imi caut singur drumul. Pun busola mai in fata, verific directia si o iau mai pe lateral. Dupa o vreme, constat ca sunt diferente usor vizibile pe dune, in functie de cum batuse vantul. Ma uit la tasare, si incep sa prind ‘miscarea’, asta imi face curaj. Incep sa depasesc oameni, rareori sunt depasit. Constat ca in spatele meu e o grupa de 3 care imi urmeaza drumul la distanta respectabila, deci nu vor sa ma depaseasca. Mi-e egal daca vor sa se tina de mine, continui. Trec pe langa primul concurent in sandale- ii arunc in treacat ca precis n-are probleme cu nisip in incaltaminte, el rade. Al doilea pe care il depasesc in sandale e american, usor corpolent si e arogant si taios la raspuns cand incerc sa intru in vorba cu el. Il las in plata sandalelor sale, si imi vad de drum. Am de coborat un zid aproape vertical de nisip, urme adanci in coasta dunei de dedesubtul meu. Ma hotarasc sa ‘alunec’ ca si cand as purta snowshoes, pe calcaie. Ajung repede si sigur jos, varianta mea de ‘alunecare’ a lasat dare lungi unde inainte erau numai urme de picioare infipte in nisip pana peste genunchi.

Pe alocuri sunt niste tufe de un verde strigator, si mi se pare ciudat ca asemenea vegetatie vizibil frageda nu e mancata. Trec prin mijlocul unei asemenea tufe, si stiu deodata de ce e lasata in pace- blestem pe romaneste de durere, parca m-au intepat zeci de viespi in picioare. Firele de ‘iarba’ sunt extrem de dure si ascutite, ulterior am aflat ca se numesc ‘camel grass’ pentru ca totusi acestea le vin de hac cu buzele lor tabacite si extrem de groase.
Nisipul lasa loc unui teren pietros, aproape negru la culoare. Deasupra lui, pe alocuri un puf de ‘fan’ caci iarba nu se poate numi acea uscatura. E mai placut ca nisipul, dar monoton. 

Ajung la CP1. Simt cateva zone ‘arzatoare’ la picioare, ma hotarasc sa verific picioarele dupa ce am primit apa. La fiecare CP sunt cateva corturi pentru concurenti care vor sa se odihneasca sau ca mine sa isi controleze picioarele. Picioarele sunt OK, doar ca am niste suprafete rosii pe degetele de la picioare si in lateral. Nisipul de Sahara e ca praful, foarte fin- intra pretutindeni, in cazul meu majoritar pe la calcaie.

Pun o compresa Compeed pe calcai, fac taping la degetele inrosite. Vad ca pierd mult timp cu aceasta actiune (multi dintre cei depasiti de mine trec pe langa mine acum), ma hotarasc sa plec in graba.

Terenul e relativ monoton, acelasi sol aproape negru, cu pietre negre sau cenusii mai mici si mai mari deasupra. Din cand in cand cate-o duna, cate un vad uscat. Intru intr-o zona mai unduita, trebuie privit unde se pune piciorul. Intind pasul, inaintea mea vad o grupa in tricouri portocalii. Ei fusesera la Admin Day in zona unde eram si noi, si vazusem si cativa copii cu handicap jucandu-se la ei in grupa. Ei bine, grupa aceasta alerga si in mijlocul grupei era un fel de carucior pe o roata cu suspensie, cu un scaun deasupra. Unul din copiii handicapati statea pe scaunel, picioarele asigurate cu centuri sa nu-i cada. Deasupra sa, un acoperis de stofa care putea fi deschis in fata si spate. Doi trageau in fata de funii ca un V , unul tragea de doua manere in centrul acestui V, unul in spate impingea, si restul trupei erau schimburile. Mai era unul pe post de cercetas, mergea inaintea lor si ii ghida pe unde sa treaca denivelarile. Am urmarit formatiunea cu gura cascata- ma gandeam la fiica mea, careia as putea sa-i ofer o astfel de experienta numai in conditii asemanatoare. Si am realizat ce greu trebuie sa le fie lor, pe langa rucsacii proprii si terenul denivelat, mai au grija si de acel carucior special! Ma simteam mandru pentru ei, pentru curajul lor, pentru ceea ce fac acelor copii- le daruie experiente de neuitat, pe care altfel nu le-ar putea trai niciodata.
 
Inca in admiratie profunda fata de acea trupa, ajung intre niste ruine. Cateva ziduri pe cale sa se prabuseasca, se lupta cu nisipul care castiga teren pe minut ce trece... iesit dintre ruine, vad CP2. Nimeni in fata mea, ma hotarasc sa alerg usor in continuare. Primesc apa, arunc sticlele goale in locurile amenajate. Iau o pastila de sare, umplu bidonul cu apa, prepar bautura isotonica in celalalt bidon, beau restul si sunt gata de drum.

Urc si cobor, terenul e denivelat. In fata mea un urcus mare, panta cu bolovanis, necesita efort si atentie unde se pun picioarele. Un spaniol in fata mea cu o umbrela atasata la sapca, rade si injura dealul in gluma.

Ajuns pe deal, o priveliste fantastica se deschide in fata. Sunt singur, si la picioarele mele incep mii de dune galben-rosiatice. Cat vezi cu ochii, dune... vantul suiera usor, privesc muchia unei dune cum e spulberata de vant incetul cu incetul. Gata , trebuie sa ma misc. Intru in dune, vreau sa alerg si constat comparand cu viteza altora care merg, ca nu sunt mai repede. Ma hotarasc definitiv sa merg in dune.

Cobor dune, pe partea cealalta ma urc din nou pe dune. La a n-spea duna, ma gandesc ca e o relatie ‘love/hate’ intre mine si dune. Sunt extraordinar de frumoase, imi plac din suflet, dar e uneori neplacut cand alerg in ele. Ceva nisip a ajuns in incaltaminte din nou, ma hotarasc sa nu mai opresc si sper sa nu se formeze basici intre timp.

Ultima duna enorma in fata, o urc concentrandu-ma pas dupa pas. Ajuns pe culme, privesc nauc de jur imprejur si vad in fata ceva alb- sunt cam groggy de caldura si de mers, constat ca creierul e cam incetosat si ca trebuie ceva timp sa realizez ca acel alb e acoperisul unui cort in departare! Iuhuuu, am reusit! mai cateva dune, si am terminat prima etapa! Na bun.... capul jos, de abia la cateva zeci de metri reverificat directia. Sunt obosit, nu mai prea pot gandi. Am mancat prea mult in hotel in zilele trecute, ma gandesc. Beau ultimele inghitituri de apa din bidon... de abia in desert realizez cat e de pretioasa apa! Sursa vietii... suna sec, dar exact asa si este. Fara apa nu poti trai .... in desert realizezi asta cel mai rapid insa.

Ajuns la linia de sosire a primei etape, ma bucur ca un copil. Primesc sticlele de apa pana a doua zi, si incep sa caut cortul nostru. Peste tot steaguri mari, nu vad niciunde cortul elvetian. In cele din urma il gasesc, inauntru au sosit deja cativa colegi.

Soarele incalzeste inca, scot panoul solar sa incarc acumulatorul. Pun hainele de pe mine pe cort la uscat, si ma descalt sa fac bilantul. Inroseli in mai multe locuri, nici o basica. Ceva dezinfectant, luat flipflopurile in picioare, aerisesc picioarele. Am scapat ieftin prima zi de dune. Scot mini-suportul pentru foc, pun apa la incalzit si imi pregatesc mancarea liofilizata. Am avut norocul ca am incercat toate mancarurile liofilizate, unii competitori aruncau in scarba amestecurile ciudate si portionate.

Dupa mancat, ma hotarasc sa urc pe o duna din imprejurimi cat mai e lumina.

Urc pe o duna mai departata si spre norocul meu observ un sandgecko- sunt greu de descoperit in nisip daca nu se misca deloc. Cum sunt innebunit dupa animale si in special reptile, am norocul sa-l fentez si sa-l prind pentru o sesiune de fotografie!

Scot aparatul, si incerc sa fotografiez doar cu mana dreapta- stanga tine dihania care protesteaza vehement contra tinutului de ceafa. Fir-ar, ca nu nimeresc ‘botonu’ cu pricina, si dihania nu se linisteste... las bestiuta pe nisip, si sper ca n-o tuleste. Bestiuta s-a hotarat sa faca pe moarta, ceea ce-mi convine. Fac o poza, si dupa ce a fost blitzuita dihania sare ca arsa si vrea s-o taie. As mai fi vrut inca o poza dar ma decid s-o las in pace- o aduc in exact acelasi loc unde-am prins-o si ii dau drumul.
 
Intors la cort, deja e bezna afara- ma spal pe dinti, imbrac tot ce e gros pe mine, si ma ascund in sacul de dormit. Cum dispare soarele, temperatura scade extrem de rapid in desert si noi am avut parte de temperaturi tinzand spre zero grade considerand si vantul extrem pe intreaga durata a competitiei.

Dimineata micul dejun din sacul de dormit, avem norocul sa nu fim treziti de beduini, corturile raman pe loc. Inseamna ca ne vom intoarce aici- banuiesc multi.

Race day two, 36 km

La distribuirea apei pentru prima etapa din a doua zi ni se comunica oficial ca traseul va fi un loop cu plecare si sosire la acelasi bivuac curent - bineinteles si cu toate acestea trebuie sa luam rucsacurile cu noi... 36 de km astazi.

Al doilea start se anunta ceva mai calduros, suntem intr-o depresiune mai pietroasa langa dunele Merzouga.
Pornesc in ritm lejer, dupa cativa km se vad dune in departare- din nou o zi cu mult nisip. Picioarele mele au deja locuri rosii de la prima zi, oare cum voi reusi sa rezist daca incep basicile la picioare?

Pana una-alta, am inca teren drept si usor pietros, cu putina vegetatie in fata. Sorb totul din priviri, e o scenerie fantastica, liniste, auzi doar respiratia proprie, din cand in cand mai vorbesc unii concurenti intre ei. Dintr-o data descopar ceva ciudat intr-o tufa inaintea mea, privesc mai bine- o frumusete de vipera sahariana! Sunt asa de bucuros sa vad dihania asta care ar fi trebuit sa dispara de mult la simtirea vibratiilor trupei de concurenti. Cat e de bine camuflata, probabil a trecut neobservata de multi dinaintea mea, care concureaza pe pozitii. Asa o ocazie merita fotografiata.... 

Nu vreau sa ma gandesc ce-ar fi fost sa calc pe ea.... numai bine ce incerc sa schimb unghiul pentru alte fotografii, si un alt concurent vine din spate, direct spre reptila. Strig ‘Attention, snake’ dar saracul ma priveste ca in transa, nu se prinde la timp si proiecteaza urmatorul pas in apropierea sarpelui. Privirea mea tintuita spre sarpe l-a facut sa priveasca in aceeasi directie, si in ultimul moment isi lungeste pasul si aterizeaza dincolo de sarpe! Huh, sunt usurat... Groaza pura din ochii concurentului trecut pe langa un aproape-incident ma face sa-mi promit mie insumi sa ma chiorasc foarte bine unde pun picioarele de acum.

Urcam printre bolovani negri ca cenusa, cu muchii ascutite. Ma gandesc ca amestecul rocilor si diferentele de temperatura fac rocile sa crape mereu si de aceea sunt mereu muchii ascutite pretutindeni. E problematic sa pui piciorul, pretutindeni bolovanis si muchii. Sunt cu adevarat bucuros ca am ascultat de altii si am trail shoes in picioare! Cu running shoes ultra-usori de competitie, cu talpi subtiri, n-ai putea face multi km printr-un asemenea teren fara sa-ti nenorocesti picioarele.
 
Trecuti de zona de bolovanis, ajungem in dune din nou. Sunt asa-zisele dunettes, dune lunguiete doar de cativa metri inaltime, le traversam pe latime si asta te scoate complet din ritm... 3-4 pasi la deal, nisipul dedesubt e umed, alunecare pe partea cealalta iarasi cativa pasi, iarasi urcus, coboras, drept, sus, jos, drept...

Un elvetian din zona franceza ma ajunge din spate, intram in vorba- se numeste Sacha. Sunt in ritmul meu, el ramane in urma o vreme ca sa ma ajunga din nou. Pe o portiune dreapta, ne hotaram sa alergam impreuna cat merge. Ajunsi la CP1 umplu bidoanele, iau un gel si sunt gata de plecare. Nu voi ramane la CP-uri decat minimul necesar, imi propun- Sacha vine cu mine. Vorbim o vreme, dupa care el isi revine si o ia mai tare la drum. Ma hotarasc sa merg o vreme, la mine bantuie criza de high-noon...

Ajung la concluzia ca prefer dune sau munti in locul monotonei campii prin care inaintez... mie unul mi-e greu sa vad aceeasi scena pentru mult timp. Vad primele victime, unii se clatina in arsita devenita greu de suportat. Cu toate ca am echipament lung (si nu sunt singurul), uneori soarele simt ca arde drept prin haine. La mica departare in fata mea unul pica precum un bolovan, si vad cei de langa el ca incearca sa semnalizeze jeepului cu organizatorii care tocmai pleaca incet in directia opusa. Doctrotters se intorc la cazut si vad cum ii pun o infuzie, atarnata de oglinda masinii. Ma gandeam de la bun inceput ca din cauza conditiilor din acest an, vor fi cel putin tot atatea victime ca si in anii de seceta si caldura extrema: desi temperatura e  mai scazuta decat in restul anilor, umiditatea in aer e relativ ridicata, bate vantul si prin asta nu se simte nevoia sa se bea lichide! Ma gandesc sa maresc frecventa bautului, si sa micsorez cantitatea fiecarei inghitituri. Si imi mai fac regula de aur sa pastrez ultimele inghitituri din bidoane pana cand urmatorul CP apare la orizont.

Scurt inainte de urmatorul CP imi revin, intru in forta in CP2 si ma pun scurt la umbra, sa imi umplu bidoanele si sa prepar bautura isotonica. Un englez cunoscut mie vine, stam de vorba si plecam impreuna de la acest CP. Dupa scurt timp imi dispare moleseala, si ii propun sa o luam la un trap usor- e de acord, pana cand putem in acelasi ritm. Stam de vorba despre un alt englez supranumit ‘The English Bulldog’ pe care il vazusem in DVD-urile oficiale de la editii anterioare, care de data asta participa in echipament normal, fara a purta cilindru si costumul sau in Union Jack. La un moment dat, cunoscutul imi ureaza drum bun el dorind sa continue mergand. In departare vad dune, si ma gandesc- cu atat mai repede ajung la ele, cu atat mai bine, monotonia campiei prin care ore intregi m-am tarat sub un soare necrutator ma dispera deja. La inceput sunt mici dunettes, obositoare de traversat. Apoi apar ziduri de nisip, aratam ca si scarabeii urcand in patru labe, lunecand inapoi si unii chiar cazand pe spate. E distractiv sa privesti cazaturile atat timp nu esti insuti cu patru membre spre cer, incercand disperat sa te ridici pe cand rucsacul te trage cu capul in jos pe panta urcata cu atata chin cateva clipe inainte...

Ajung sa vad primele corturi, si o iau la fuga. ‘Bring it behind’, ma gandeam. Primesc apa, si ajung la cort. Azi sunt multumit, am depasit destui intre dune. Sacha avusese un ritm infernal, si cu toate denivelarile si terenul tehnic a ajuns de abia cu 20 minute inaintea mea. Antrenamentele cu multe urcusuri cumulate din Alpi imi sunt rasplatite, pe portiuni tehnice sau de urcus depasesc pe foarte multi, pe distante lungi,  plate si monotone sunt eu uneori depasit. Ma gandesc la latura mentala- nu m-am antrenat deloc pe pasaje plate sau monotone, am variat mereu variatii in rutele de antrenament. Plictiseala pe portiunile vaste, dezolante mi s-a reflectat in ritmul de deplasare. Ceva ce voi incerca sa previn in zilele urmatoare.

Ajuns la cort- dezechiparea, stam la umbra cortului si hainele sunt la zvantat pe cort. Curios dar hainele nu miros urat desi se transpira la greu. Citisem cum ca aerul din desert e mai ‘curat’ din punct de vedere bacteriologic, caldura si aerul uscat fac restul. Pe parcurs am vazut si o camila mumificata, nu prea exista ceva anume sa accelereze putrezirea, descompunerea. Umorul marcatorilor de traseu e uneori delicios, ei marcand drumul pe umerii restului de camila...
 
Ne punem la gatit, un coleg a terminat deja mancarea lui liofilizata, e ceva special- ragout cu carne de elan, si doresc sa incerc. Prietena lui incearca inaintea mea, dupa care incerc eu din aceeasi lingura. Greseala mare, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu pe pielea mea.
 
Programul de seara incheiat, se distribuie mailurile. Sunt de-a dreptul fericit sa primesc 2-3 foi A4 cu multe-multe mailuri, de la cunoscutii mei si de la multi forumisti! Sunt pe spate de incantare, citesc si recitesc mesajele la lumina lampii si rad de unul singur. Nu departe e un foc de tabara, si ceva mai incolo se aud berberii cantand si dansand in jurul altui foc. Pun mailurile la o parte, pe cateva distractive de tot le stiu deja pe de rost, ma voi gandi la texte cand imi va fi greu.  Sunt multumit pana acum, nu am mari probleme cu picioarele si nici cu musculatura, am scapat pana acum si de cazaturi sau alte necazuri mai mari. Privesc cerul, puzderie de stele. Fantastic, zgomotele sunt din ce in ce mai difuze, adorm linistit.

Ma trezesc brusc in mijlocul noptii, cineva in cortul nostru isi vomita maruntaiele si se chinuie.... e prietena celui cu carnea de elan, spune ca are diaree si vomita incontinuu. Asta e problema mare in desert, deshidratarea intra rapid in actiune... sunt cam nelinistit si sper ca nu voi urma acel exemplu. Intreb daca pot ajuta, intre timp s-a trezit si prietenul ei si cauta impreuna medicamente- au adus ceva impotriva d&v (diaree & voma). Imi trag buff-ul peste fata, strang sacul de dormit numai cat sa imi iasa nasul in afara (sac-mumie) si incerc sa dorm mai departe.

Race days three and four- long day, 91 km (!!!)

Dimineata, taraboi mare ne trezeste din dulcele somn . ‘Yalla-Yalla’ se aude din toate partile, ai impresia ca esti inconjurat de hoarde de barbari veniti sa te scalpeze. Sunt berberii veniti sa demoleze corturile... pe cand lumea inca e habauca de somn, ei au si ridicat bolta cortului, si esti sub cerul liber. In cateva minute vin si te zboara si de pe covoarele asternute dedesubt. Daca esti lent, mai risti sa-ti mai si pice vreun par din structura cortului in moalele capului.

La ridicarea apei dinainte de start, se distribuie un print cu harta. 91 km. Aha. Dune. Nisip. Cateva urcusuri. Decid sa nu imi fac prea multe ganduri, si s-o iau FOARTE domol si constant.

Imi strang lucrurile si imi fac micul dejun- cafea instant amestecata cu un regenerativ cu gust de cacao, si müsli aruncati intr-un bidon si totul amestecat stil ‘shake’. Asa ceva se mananca fara a privi in bidon, ca altfel nu se poate . Gustul e ok pt. mijlocul desertului, si e un gust pe care l-am incercat si acasa, spre distractia familiei (‘asa ceva nedefinit si scarbos n-as reusi sa inghit nici de frica!’ cum se exprimase fiica mea mai mare). Ce stiu altii cate roti are vaporul... oarece sacrificii culinare trebuie facute.

Ma simt ok, mi-am pus taping pe primele doua degete de la picioare, sper sa fie OK. Petele rosietice se umflasera usor si erau dureroase la atingere. Montez panoul solar sa incarce acumulatorul, tare as dori sa inregistrez ruta completa a competitiei, si bateria ceasului GPS  rezista doar 8 ore din pacate cand inregistreaza coordinatele GPS, ruta si pulsul meu.

Lumea arunca lucruri din rucsac ca nebuna.... decid sa nu arunc nimic, mai degraba sa car cu mine si sa ma pot regenera mai bine dupa etapa lunga. Inca nu e clar daca va mai fi o etapa sau ba dupa ziua obligata de maraton.
Se da startul dupa ritualul de cuviinta: descrierea rutei de PB, traducerea lemnoasa intr-o Frenglish greu inteligibila si cu accent groaznic, se canta ‘Happy B’day 2 U’  pentru cativa participanti, numaratoarea inversa si ‘GOOOOOO!’.  Precizez ca pe etapa lunga primii 50 barbati si primele 5 femei  pleaca in etapa lunga 2 ore mai tarziu, asa vor alerga si acestia inca pe intuneric.

Plecam, vad ca lumea nu prea vorbeste, fiecare priveste la cativa metri in fata. Vant, vant, vant. Constat cu ingrijorare ca nu ma prea trage sa beau apa. Dupa primii km, ma apuca crampe stomacale, diaree. Nu sunt deloc incantat, mai e cam jumatatea distantei pana la CP1. Strang din dinti, ma tarasc cu incapatanare.
 
Bidonul cu bautura iso nu l-am mai atins deloc, mi-e teama sa nu imi strice si mai mult stomacul. Apa e pe terminate, si inca mai sunt cativa km pana la CP. Noroc cu vantul frontal, macar nu simt arsita.

Ajung la CP1, dupa ce imi iau apa de cuviinta merg direct la Doctrotter, si ii relatez problema. Primesc o singura capsula, il intreb- ce se intampla daca am nevoie pe drum de inca una? la care el rade si ma linisteste ca nu va fi cazul. N-am incotro decat sa-l cred pe cuvant, si o iau mai departe.

Trecem peste o podea stearpa, uscata, cu praf fin care se ridica in vartejuri frontale si ne intra in nas, gura, ochi, urechi, ce mai- pretutindeni.

Ajung un elvetian din urma, el asculta deja muzica. Ne fotografiem reciproc, dupa care o iau din loc mai tarisor- el prefera sa mearga in ritmul sau mai lent.

Traseul urca usor printre bolovanis, ma bucur de urmele jeepului care facuse marcajele. E ceva la care ma antrenasem si in Alpi, pe zapada.... sa pot merge distante lungi intr-o urma adancita de roata de masina fara sa ma poticnesc. Practic seamana cu mersul pe funie, si daca nu l-as fi exersat as fi renuntat enervat ca multi pe care ii vad- prea mult se lovesc picioarele de ‘zidurile’ laterale ale urmei masinii. Pe aceasta portiune merita sa merg pe urma masinii, solul e mai tasat si nu ma infund ca inafara urmei.

Ajung la CP2, acelasi ritual cu primitul apei, umplut bidoanele, aruncat deseurile in tomberoanele de gunoaie. Constat ca stomacul mi-e inca deranjat dar nu mai trebuie sa sar in rarele tufisuri, si nu mai am crampele dinainte. Macar atatat, sa pot pastra lichidele si hrana.

La Doctrotters vad deja victimele deshidratarii, 2 atarna la infuzii si arata ca niste zombies din ‘Dawn of the Dead’.  Iau inca niste pastile de saruri (cele distribuite de organizatori) si ies din CP. Sunt hotarat sa fac cat mai multi km pe lumina, profilul solului nu prezice teren usor inainte.

Sunt in dilema- sa alerg si sa risc deranjamente stomacale mai mari, revenirea crampelor? sau sa merg.... ma decid sa alternez alergatul in ritm usor cu mersul. Rucsacul desi nu ma roade, isi face drum prin muschii umerilor, incerc din cand in cand sa ridic rucsacul pe brate, sa imi scutesc musculatura spatelui pentru cateva momente de greutate. Nu peste mult timp am crampe musculare in antebrate de la ‘tinutul’ greutatii rucsacului, las greutatea sa atarne peste umerii durerosi.

Alerg si merg ca prin transa, soarele arde din fata, vantul bate puternic, as estima la 60-70 km/h. Aproape ca trebuie sa te apleci usor in fata, sa poti inainta. Lateral nici nu ma pot intoarce sa fotografiez, rucsacul de pe spate da suprafata de atac laterala, vantul aproape ca ma misca de pe picioare.

Sunt din nou intr-o denivelare stearpa, cu pamant neted si crapat. Vad in fata cum vantul ridica nisipul din dunele din departare. E fantastic, incetinesc si privesc fascinat spectacolul acesta.... zidul urca, a ajuns la cateva zeci de metri inaltime! e ca si o cortina, ca un val care clocotind vine direct spre mine! Si continua sa urce.... instinctiv imi trag Buff-ul pe gura, imi schimb ochelarii de soare cu goggles de inot luati extra pentru asemenea ocazii...  zidul goneste spre mine, inghitind concurentii dinaintea mea! e un sentiment ciudat, sa incerci sa mergi in directia unui zid de nisip si praf care goneste spre tine! As vrea sa continui sa alerg spre zid, doar trebuie sa merg, sa inghit kilometri, si instinctul de conservare imi dicteaza sa raman pe loc, si mai bine chiar sa fug din fata zidului. In fata mea sunt cativa care raman incremeniti ca apoi sa dispara in nor, cativa o iau cativa pasi inapoi, ca apoi sa incremeneasca si sa fie inghititi de val. Lupt pentru cateva zeci de metri inaintati inainte de-a fi inghitit la randu-mi....

Peng! dintr-o data nisipul imi intra cu kilele in gura, pe la gat, si desi am maneci lungi si pantaloni lungi, simt mii de ace mici pretutindeni. Tusesc, scuip nisip cu toate ca am avut Buff-ul tras peste gura si nas. Sunt complet dezorientat, imi luasem ca punct de reper o tufa de ‘camel grass’ mai la stanga mea- nu se vede nimic! totul e intunecat, si nu se vede nici macar unde mi-as pune piciorul. Mai fac cativa pasi, pana cand realizez- OK, sunt in fata faptelor implinite, ma opresc mai bine decat cine stie cum sa cad si sa ma accidentez. Aici, si o accidentare usoara a aparatului locomotor poate insemna obligarea la abandon.

Stau, si incerc sa privesc busola. Altceva si asa nu am ce face.... pana si busola scartaie cand ii rotesc cadranul sa stabilesc capul de directie. Acum as sti directia.... fac pasi de bebe, unul mic si inca unul mic. Altceva nu am ce face, tastez cu degetele de la picioare, desi tapingul ma face sa nu simt mare lucru din teren. Simt la picioare cum vantul schimba directia de cateva ori, dintr-o data peng! sunt in soarele necrutator din nou. Privesc nauc si inca dezorientat in spate, norul maroniu de nisip dispare in spatele meu cu o viteza fantastica. OK, am trait-o si pe asta... furtuna de nisip. Norocul meu ca a fost de scurta durata, auzisem din alti ani ca avusesera 4 furtuni grele de nisip, dintre care si in timpul noptii din cauza careia competitorii nu au putut gati, fiind retrasi permanent in sacii de dormit. De dormit nu fusese iarasi vorba, corturile fiind uneori luate de vant si spargand cateva capete de concurenti cand barnele cortului (niste barne de lemn solide, groase cat un brat de om) cazusera de-a valma.

Caut tufa mea de reper, privesc busola din nou... si constat ca m-am deplasat in furtuna total gresit, cu toate ca avusesem senzatia ca sunt pe directia buna. Si instructia organizatorilor este sa ‘ingheti’ pe locul unde te-a prins furtuna de nisip. Intr-o asemenea furtuna de nisip s-a ratacit un concurent la editia din 1994, care in cele din urma fusese gasit in Sahara algeriana la vreo 200 km departare de locul disparitiei si cantarea 15 kg mai putin, cu organele interne afectate de lipsa de apa. Brrrr.... nu e neaparat nevoie de asemenea experiente.

Sunt adancit in ganduri ca sa nu ma blegesc de tot si sa am cat de cat o viteza constanta de deplasare- dintr-o data trec pe langa mine primii marocani din elita! Aplaud, strig bravo in urma lor. Sunt cu fetele impietrite, privirea concentrata- parca sunt caini de vanatoare in urma vanatului ranit, pe fuga.

Admir pasii lor elastici, rucsacurile extrem de mici, eleganta cu care se misca- NU, ZBOARA! deasupra terenului. E surreal, e incredibil sa-i vad cum alearga si ma simt in comparatie cu ei rapid ca scarabeul din fata mea, care se trudeste cu mingea sa de balega sa urce duna din fata noastra.

Ma iau dupa urmele lor, si – oh, minune! au privirea formata pentru terenul cel mai avantajos miscarii. Decid sa caut ca si in dune, traiectoria proprie. Macar imi da o ocupatie mentala- analizarea si prelucrarea a datelor vizuale...
Ajung la CP3. Dau jos panoul solar, pun ceasul GPS la incarcat in timp ce acesta continua sa inregistreze datele. Nu-mi vad pulsul momentan, dar nici nu merg la limite, asa ca pot trai cu asta. Colegii fac misto pe seama mea- ma sacrific sa car 130 grame de ‘gadgets’, adica panoul solar si acumulatorul pentru GPS si iPhone- al doilea fiind ca solutie de salvare daca as fi demotivat sau as vrea sa ascult ceva muzica, ceea ce nu avusesem deloc nevoie pana acum.

Ritualul de CP absolvit, o iau din loc. Cine crede ca intr-un asemenea ultramaraton trebuie doar alergat si rareori gandit, amarnic se mai inseala.... Analizat permanent- cate tablete de saruri am luat deja? mai am apa in bidon? cum stau cu bautura iso? e timp pentru un nou gel? baut cate o inghititura mica la fiecare cateva minute... merg ca un robot... mana stanga iso, mana dreapta apa. Dreapta buzunar jos pastile saruri si bomboane racoritoare din plante alpine, dreapta sus geluri. Stanga sus geluri, pomada cu factor protectie maxima pentru buze, busola. Stanga jos aparat foto. Mai toate fotografiile din timpul competitiei sunt facute din mers, cumparasem extra o camera foto rezistenta la apa, nisip si socuri.

Soarele a coborat, in curand se va intuneca! Fir-ar, trebuie sa ajung macar la CP4 pe lumina. Accelerez, CP la orizont... alerg, ma stimuleaza mental faptul ca reusesc atingerea scopului acestuia.
 
Formatiunea de la orizont (dreapta) e usor de recunoscut pe GoogleEarth.
Un elvetian ma ajunge la CP, el are de gand sa marsaluiasca de acum incolo. Nici mie nu mai imi este de alergat, plus ca se face frig ca si cand s-a inchis usa unui congelator imens... Gradele cad ca minutele scurse, e FRIG de dardai. Caut rapid pantalonii de alergat de iarna adusi cu mine pentru dormit, ii trag pe mine. Am doar un alt tricou cu maneca lunga ceva mai gros, il imbrac. Nu-i de ajuns, dardai necontrolat. Mai iau o jacheta de vant ultra-subtire, nu face mare diferenta. Mai iau si a doua jacheta de vant (si ultima piesa de imbracaminte) si dardaitul inceteaza.
 
 Mai apare un elvetian, dar el vrea sa manance la acest CP. Mare greseala ca nu am mancat si eu, dupa cum urma sa constat mai tarziu!... Sunt stors, dar vreau cat mai repede din nou pe picioare, nu vreau sa stau, sa sed, sa ma relaxez. Box, box, box.... imi vine sa-mi trag suturi de unul singur, ma misc de parca sunt in ceata. Colegul e gata, ma grabesc si sunt si eu gata. Activat lumina ce se atarna pe rucsac in spate, si plecam.

Vedem dunettes - doar prima in fata si cateva inainte cand suntem pe varful celei urcate. In gluma, ne gandim ca PB acum isi bea cafeaua si se uita la sat-tv intr-un cort, sau zboara cu elicopterul si se distreaza pe seama noastra.

Dunettes astea ne termina- urcat in patru labe, coborat aproape pe posterior. Zidurile sunt aproape verticale, alunecam si la urcare si la coborare cu tot cu duna, avem impresia. Scosi din ritm, pufaim ca locomotivele cu abur.
Am trecut de dunettes, yippeeeee! Solul devine pietros-nisipos. Picioarele obosite se taraie la cativa milimetri deasupra terenului. Cand degetele de la picioare se proptesc in vreun bolovan, diverse cuvinte colorate in diverse limbi ne usureaza pe toti. Uneori radem de expresiile colorate, mai ales cele britanice. Pana si in situatiile astea, unii sunt hatri si gasesc expresii de ne scuturam de ras. Altii dimpotriva, se inchid si au mutre fioroase de iti vine s-o iei la fuga ocolindu-i. Fiecare are felul sau de-a prelucra stressul, situatiile limita. De acum, am intrat in necunoscut pentru mine. Elvetianul de langa mine a facut Maratonul Himalaya, a facut Bieler100 km, deci are ceva mai multa experienta. Eu sunt novice la ultraruns- primul meu ultramaraton chiar unul din cele mai dificile din lume, si in mai multe etape. Mai greu nu puteam sa-mi fac intrarea in lumea ultramaratoanelor, cred.

Mergem ca habaucii, ne poticnim deseori. Viermele de lampi din fata noastra arata ca in curand vom urca- si asta in stil mare! Na bun, ce mai e pe program?! Bring it on... add insult to injury, cum ar spune britanicii.
Incepem sa urcam.... pai asta e curs de alpinism!!! Moarte pura, uneori trebuie sa te cateri pe stanci inalte care mie imi sunt la nivelul umerilor, cu rucsacul care te trage inapoi e un act instabil de balans, oboseala fizica si psihica se face simtita in aceasta situatie limita! Picioarele dor, talpile ard, nisipul intrat pe alocuri se deplaseaza la fiecare cativa pasi, creand dureri in locuri noi.
O franceza s-a ratacit cativa metri deasupra parcursului, cautand marcaje. Sta inlemnita, ne priveste fix. O ajutam sa coboare, ne multumeste de nenumarate ori, pare disperata si are lacrimi in ochi. Marturiseste ca a ramas in urma fata de colege si colegi la acest urcus, si are panica de inaltime.
Se mai linisteste, o ajutam si in trei ajungem pe varf. Nici un marcaj pe toata culmea muntelui!
 

Fir-ar, ne gandim ca undeva mai jos ar fi trebuit sa ramanem pe un vad care era plin cu grohotis, bolovani imensi si instabili. Colegul incepe coborarea, eu o iau mai incet si ajut frantuzoaica la coborare. E bezna adanca, lampa imi lumineaza 20-30 metri inainte, si nu vad inca sfarsitul coborarii... vin altii din urma, sar din piatra in piatra, starnesc avalanse de bolovani, nu le pasa de cei care deja sunt dedesubt.... ce iresponsabili.

Trebuie sa privesc in jos, la frantuzoaica, si in sus cand vine cate-un berbec in transa si porneste bolovani... Si unele femei fac asta, pe una din ele care cobora 10-15 metri deasupra mea urma sa o vad in ziua urmatoare in carje, plus multi cu bandaje pe umeri, brate. Daca a fost un pasaj blestemat si cel mai urat de majoritate, atunci acesta este.

La un moment dat, stau pe un bolovan in cumpana pe un picior si scanez terenul dupa un alt bolovan demn de celalalt picior. Nimeni sub mine, colegul a ajuns undeva jos si striga ca sunt aprox. la jumatatea drumului. Brusc bolovanul o ia la vale, sunt nevoit sa sar deoparte si aterizez pe piciorul drept, rucsacul ma tranteste suplimentar in incheieturile tensionate dupa o fractiune de secunda. O durere ascutita deasupra genunchiului drept- am incurcat-o! ma gandesc. Cobor si sunt mut de dureri, peste oboseala si ceata mentala instalata de mult....

E bezna totala, ajung si eu cu frantuzoaica jos cu bine- ea ne multumeste, si se decide sa mearga mai incet acum. O luam din loc, am pierdut aproape 45 de minute cu coborarea aceea blestemata. Ma doare genunchiul la fiecare data cand misc piciorul spre inainte, cand e in aer- dar vreau sa raman cu colegul elvetian, sunt surd mut si orb de durere si nu mai rationez cum trebuie.

Vedem din cand in cand cate un marcaj, apar dune din nou. Noaptea asta va cere mult de la competitori, am presimtirea. Totodata simt o energie constanta, focusare si sentimentul clar si central ca voi reusi sa termin etapa cu bine!

Incercam sa vorbim unul cu altul, dar remarc ca ne intrebam reciproc ‘repeta te rog ce ai zis’ dupa fiecare fraza, suntem varza de oboseala, creierul nu mai percepe limbajul. Tacem, si punem picior dupa picior inainte. Ajungem pe o culme de dune, si urmele in fata noastra se pierd. Altii ajunsi inaintea noastra merg cativa metri de colo-colo de-a lungul crestei. Privirile lor sterse, fixe, uneori panica din ochi ma face sa ma gandesc la filmele de groaza cu zombies. E singura comparatie realistica dupa infatisare si mersul lor. Ma gandesc ‘bine ca nu ma pot privi in oglinda, foarte probabil as constata ca arat la fel ca ei’.

Scot busola, mi se pare ca sunt ca intr-un film pus sa deruleze cu incetinitorul. Nu stiu de ce, dar ma gandesc la oboseala la volan, adormitul de secunde trebuie sa fie tot asa. Totul e greu, incetosat, incetinit, esti asa de obosit cum n-ai mai fost in viata ta si simti nevoia sa te lasi pur si simplu sa cazi, sa mori, sa te dezmembrezi, sa te descompui- nu ai puterea si vointa sa te opui acelei ‘delasari totale’.

Colegul scurma harta, o analizam in lumina lampilor. Zombies ne inconjoara si privesc harta ca fluturii de noapte orbiti de bec- parca isi asteapta mantuirea sa rasara din acea harta, din acel punct fix. Lalaie vorbe de neinteles in limbi necunoscute si nu stiu exact daca problema e la mine, la ei sau la noi in general.
Constat ca harta e pe dos, radem obositi si ne reorientam. Fac cativa pasi in lateral, vad un semn pe care scrie ‘270’. Hä? ce sa fac cu asta? Ma uit pe harta si in sfarsit reperez unde suntem, trebuie sa urmam cap 270! Evrika! Ma simt de parca am descoperit America si dupa aceea si Atlantisul.... sunt fericit si o luam in directia corecta, turma de zombies ne urmeaza in tacere.

Traversam dune, si iarasi dune. Solul devine mai tare- e impresionant cum proprioceptia in asemenea competitie se modifica, parca am avea piele fina si receptiva la picioare- poti deduce terenul fara sa mai privesti imediat sub picioare. Asta e si un dezavantaj cand bolovanii nu se dau la o parte din calea degetelor nenorocite de la picioare, finetea instalata se dovedeste a fi totodata si un dezavantaj...

La fiecare editie, pe etapa lunga e proiectata si o raza laser pentru a usura ghidarea competitorilor pe timpul noptii.
Dupa o cotitura, raza laserului se vede la un unghi foarte mic- deci aproape orizontal de-a lungul unei vai, si foarte de departe. Blestem...! e parca o injuratura, un pumn in fata, sa vezi incotro trebuie sa te indrepti si totodata cat de departe esti. Nici macar punctul de origine al laserului nu-l vedeam, deci undeva departe vom mai coti spre dreapta. Stiam din editiile anterioare ca laserul e pus la finish-ul etapei, deci incerc sa reformulez pozitiv situatia si sa zic ‘e bine macar ca nu mai trebuie sa ne busolam atata’.

Zombies care se mentinusera la cativa pasi in spate prind puteri de parca luna plina ar fi rasarit sa le dea puteri (desi doar jumatate din ea este vizibila prin zdrentele de nori din ce in ce mai amenintatori) si o iau din loc, ne depasesc. Ma gandesc- frumos din partea lor, ne-au lasat sa consumam multe calorii si cativa neuroni sa-i scoatem din impas si acum s-au odihnit mental si au recapatat ceva forte.... sunt convins ca face o diferenta daca iti cauti singur drumul noaptea in etapa lunga, sau urmezi gloata scufundat in durerile surde ce te insotesc.

Vad niste lumini statice in departare- yeeeehaaaaaw! ma bucur ca un copil. Colegul nu-l vede, ii trebuie ochelari puternici la departare dar ma intreaba dupa aceea la fiecare 20 de pasi (tot ca un copil) daca ne-am apropiat mai mult de CP?... ii spun ca e baiat simpatic, dar daca asa continua ma simt nevoit sa-l las in spate sau sa-l anihilez. Radem obosit amindoi si acceleram de la viteza unui melc iesit la plimbare la viteza unui melc aflat in pericol de strivire...

Ajungem la CP5. Picioarele ma omoara, colegul s-a mai dezmeticit si si-a revenit din amorteala. Ma gandesc cu groaza sa intampin macelul din incaltari, caci nu se simte cum totul ar fi acolo OK- trebuie sa-mi verific picioarele.
Cele doua corturi amplasate pentru repausul concurentilor sunt pline, lumea doarme in sacii de dormit in jurul corturilor. E frig si cand ne oprim realizam de abia ca vantul bate cu cruzime, si e rece de tot.

Vad unii din zombies care ne urmasera ca apoi sa ne depaseasca- sforaie cu gura cascata intinsi pe pamantul rece. Altii privesc fix in oala unde isi incalzesc apa. Unii sunt periculos de aproape de focurile cu tablete de spirt, risca sa se transforme in torte umane – dar frigul si oboseala ii fac sa neglijeze aspecte de protectie. O privire in cortul Doctrotters imi ajunge, cativa zombies se perpelesc in dureri, crampe musculare, vad cateva capete cu folii de prim ajutor de la gat in jos, dardaind incat cablul de perfuzie de deasupra parca ar fi sub curent electric- lichidul de perfuzie aduce mai degraba a apa in clocot. Gata, mi-a ajuns sa vad lazaretul de la CP5...

Incerc sa ma asez, dar e mai degraba o cazatura. De abia reusesc in crampe musculare la umeri sa-mi dau jos rucsacul. Colegul e rup de sale, el are sistemul de rucsac cu sac dos si fata situate complet la nivelul coastelor- la el greutatea e dusa permanent de portiunea superioara a coloanei vertebrale, la mine e distribuita mai bine pe toata lungimea coloanei si apasa bine si pe solduri. Cu toate astea, umerii imi sunt demolati. Nici nu vreau sa ma gandesc ce fraier am fost ca  n-am aruncat totul ce era suplimentar...

Dezlipesc scaietele protectorului la un picior, de abia reusesc sa imi flexez piciorul asa incat sa ajung la sireturi si ciorapi. Picioarele sunt efectiv ca lemnul, chiar si scartaie ca atare. Colegul a scapat ieftin, nu are mare deranj la picioare. El e gata si mananca niste batoane energetice. Eu avusesem din zilele anterioare rosaturi, pe care le tratasem si le bandajasem cu tape, dupa cum imi ardeau picioarele insa presupuneam ca dezastrul e mare. Scot o soseta care candva la inceputul vietii sale si pe durata  antrenamentelor din Elvetia fusese de un alb imaculat, acum e maro si constat cu umor ca soseta poate sa stea vertical si singura, pastrand forma piciorului meu!
A doua soseta de la interior e neagra, trebuie sa am grija unde o pun sa nu incerc sa incalt dupa aceea vreo piatra din multele de aceeasi culoare imprejur.

Colegul e gata, dardaie in fata mea- ii aud dintii clantanind. Trebuie sa plece, il inteleg si ii urez drum bun- el mai spune ca se simte foarte rau si obosit, poate il voi ajunge din urma. Sunt de abia la descoperirea situatiei cu picioarele mele si ma indoiesc sincer ca il voi putea ajunge din urma.

Acum privesc picioarele.... ingrozit! nu-mi vine sa cred ca am mers atata timp pe atata carne vie. Nisipul turnat din incaltaminte face o mica duna, o dunette. Rad de tragicomedia situatiei, ma pun la reparat. Spart basici, pus dezinfectant, scrasnit din dinti o tura si behait o alta tura, pus tape nou. Gata cu un picior, greu a fost. Las piciorul la aer pana il doctoricesc si pe celalalt. E impresionant cum se schimba omul, in prima zi mergeau multi la Doctrotters pentru tratatul basicilor, acum toata lumea procedeaza singura la servisul picioarelor. Pentru asa bobo mic precum carne vie la picioare, nu se mai merge la doctor. Daca m-ar vedea un cadru medical din ‘lumea civilizata’, presupun ca s-ar cruci si cu picioarele. Alt concurent nu departe de mine repeta procedura cu urlete la descaltat, urlete la tratat bobo, si gemete la incaltat. Suntem cu totii mai mult sau mai putin in aceeasi barca, traim aceleasi chinuri si diferenta e la fiecare cum procedeaza cu chinurile existente. Cine vine la asemenea competitie, trebuie sa stie ca suferinta este un companion fidel.

Avand pregatirea sufleteasca de la piciorul #1, piciorul #2 e mai usor de reparat.

Acum, panica... trebuie sa ma incalt din nou! Degetele de la picioare zvacnesc ritmic, scot celelalte doua perechi de sosete pe care planuisem sa le alternez la fiecare CP. Nu sunt cu mult mai curate, dar sunt uscate- si acestea sunt inca moi si nu stau de unele singure vertical pe nisip. Cu ceva chiote reusesc sa intru in sosete, degetele protesteaza cu zvacnituri si mai masive! Reintrand in incaltaminte, constat ca sunt la limita cu atatea bandaje pe degete, cam ating peretii interiori pe alocuri. Bine ca mi-am cumparat extra incaltaminte si mai mare ca de obicei- picioarele se ingroasa de la efort si de la imbalansul sarurilor si mineralelor versus cantitatea de apa – dar bandajele fac grosul necesitatii de incaltaminte mult mai mare.

Mananc un gel, dar mi-e greata si il dau afara aproape instantaneu. Pot bea doar apa, mai greu bautura isotonica. Sunt gol de ganduri, energie, ma simt de parca sunt iesit din corp si compatimesc corpul acesta aplecat deasupra picioarelor. Gustul mi-e modificat, totul pare ciudat – in gura am un gust total nou si necunoscut. E foarte grav ca nu mai pot manca, planificasem multe geluri si constat ca schema mea pentru etapa lunga nu functioneaza pe simplul motiv ca al meu corp refuza gelurile planificate.

Imi strang lucrurile, si cu mult efort sunt din nou pe picioare. Vantul ma biciuie in fata, cat eram ghemuit intre corturi eram mai protejat.

Sunt singur, nici o lumina in fata, nimeni nu arata intentia sa plece. Plec, dupa cateva sute de metri imi aduc aminte de iPhone si ma opresc sa-l scot, pun lista de muzica alcatuita de acasa cu mandrul titlu ‘Playlist MdS’. E muzica diversa, ma mai trezeste la realitate.

Sunt nevoit sa merg in linie cat mai dreapta spre marcajul vazut, urmatorul rareori se vede. Cel mai mare dezavantaj la aceasta competitie in timpul noptii este ca nu poti evalua alternative, esti silit mereu sa mergi in linie cat mai dreapta pana la urmatorul punct de reper vizibil. Asta nu inseamna insa si ca folosesti ruta optimala, dupa cum am vazut cand am suprapus ruta GPS pe GoogleEarth. Cateva sute de metri dedesubtul marcajelor era un parau secat, a carui albie ar fi fost mult mai comoda de parcurs decat panta destul de inclinata (mereu acelasi versant al unui munte), timp de aproape 12 km! Traversez nenumarate crevase, urcat si coborat. Malurile sunt nisipoase sau au pietris, si se surpa cand te pregatesti sa cobori... de cateva ori ma poticnesc si aproape fac aterizari fortate in natura, genunchiul imi aduce aminte de problema avuta la coborare! Din cand in cand ajung pe cate cineva, intreb de rigoare ‘ca va?’ dar rareori primesc o privire, un raspuns. Fiecare e preocupat cu iadul sau personal. Vorbesc cu un englez, mai schimb ceva vorbe cu un german care spune ca la CP5 trebuise sa manance ca de abia se mai tara. Privind ritmul hotarat de inaintare, imi doresc sa fi mancat si eu la CP4 inainte de a mi se instala greata fata de orice pus in gura. Doar cate o bomboana racoritoare ma mai dezmeticeste, si nu imi face greata.

Schiopatez pe alocuri, durerea a devenit constanta si surda. Constat de unul singur ca ma cam clatin singur in noapte. Incerc sa intuiesc terenul dinainte, sa ies din bolovanisul crunt care nu se mai termina! Din cand in cand un jeep trece la cativa metri, cineva lasa geamul jos, te scruteaza atent si intreaba clasicul ‘ca va?’.  Raspund verbal, dar privirile scrutatoare nu ma lasa pana cand fac si semnul cu degetul gros in sus (thumbs up). ‘Bonne courage’ si dusi sunt, cautand urmatorul zombie pe care sa-l trezeasca din adancele cugetari cu ritualul de validare a statusului de ‘inca-raspunde-la-impulsuri-externe’.

Dintr-o data vad ceva ce se misca in fata mea. Ditamai scorpionul incremeneste in lumina lampii, ma apropii si incerc sa-l fotografiez cu camera de la iPhone-ul care era la indemana! Si acum imi blestem proasta inspiratie de moment, pentru ca iPhone are o camera groaznic de proasta mai ales in intuneric sau cu surse de lumina artificiala precum lampa mea Tikka! Din doua poze facute, s-a vazut doar o umbra neagra printre bolovani! Camera foto ‘buna’ era in buzunarul stang, pe sold- o folosisem de atatea ori in zilele anterioare, si pur si simplu nu mi-a mai cazut fisa in acel moment ca mai aveam o camera foto buna cu mine!

Dihania se hotaraste sa-si apere teritoriul, ridica clestii si spinele din coada si porneste spre mine. Na bun, mi-a parut bine de cunostinta dar acum am treburi de rezolvat altundeva...  fac un ocol in jurul bestiutei, si imi vad de drum. Mai putin ca majoritatea concurentilor, eu unul sper sa intalnesc si legendarii camelspiders...

Vantul bate mereu din fata, ma repet si la relatare ca sa readuc atmosfera de atunci- ma exaspera acest vant rece si constant. Dintr-o data picaturi de ploaie, na asta mi-a mai lipsit. Pe cativa km picura rar, dar intr-un tarziu au ramas doar norii amenintatori. Mi-e frig de numai, nu mi-a fost asa de frig in viata mea....

Ajung la CP6, si ma simt la un pas de sfarseala, de final, de punctul terminus, de tüüüüüüüt- de linia continua a unui puls monitorizat... E un checkpoint mic, dupa un urcus intr-o vale abrupta. Pe malul stang vad camionul care este modificat intr-un singur generator enorm de electricitate, care duduie si pufaie in spatele corturilor pentru competitori, care din nou sunt pline de lesuri de concurenti care abia mai misca. Unii dorm in pozitii extrem de nefiresti, imi doresc sa le fac poze caci pozitiile sunt hilare de-a dreptul dar sfarseala din mine ma face sa renunt. Gata, trebuie sa fac o pauza, sunt degerat pana la maduva. As mai continua sa marsaluiesc, dar trebuie sa imi linistesc tremuratul din corp...

Intr-un tarziu realizez ca laserul ar trebui sa fie la finish, dar acesta nu e precis finishul, asa de incetosata nu mi-e mintea sa nu mai realizez. Intreb femeile de la checkpoint- o doctorita si o controloare de checkpoint, si acestea spun ’12 km to go, no dunes!’ Prima parte suna nasol, a doua mi-e indiferenta. N-am probleme cu dunele, mai degraba urasc pasajele cu bolovani care nenorocesc picioarele si mai mult...

Caut in rucsac si gasesc un mini-carnacior afumat Minipic, este ceva ce-mi place. Orice-o fi, trebuie sa arunc ceva in cuptor, carbunii sunt arsi complet si nu mai e abur deloc in cazane.... Musc, mestec, inghit, ramane... ok, l-am devorat si parca instantaneu vine viata in vene. Gasesc alti doi mini-carnaciori pe care ii inghit in clipe, dar frigul ramane. Dardai ca frunzele  in vantul toamnei, corturile berbere sunt doar optic vorbind corturi ‘foarte deschise’, aparand doar de soarele necrutator (si nu de apa sau vant).

Imi desfac sacul de dormit si intru in el in montura completa, doar picioarele incaltate le las afara, puse pe rucsac. Imi pun o piatra sub ceafa, sa imi fie incomod sa nu adorm. Mi-e teama sa nu adorm si sa dorm cateva zile, asa sunt de obosit. Am impresia ca doar stau intins, dar cumva remarc ca am gatul stramb, nu mai sunt pe piatra. Si nu am habar cand se intampla asta! Toate clopotele de alarma suna, gata! trebuie sa ies, altfel voi adormi!!! Ies din sac, doua persoane vorbesc in fata cortului fara vlaga si intonatie, ca vocile robot. Spun in engleza ca eu ies in cateva minute si pot prelua locul meu, doar sa-mi strang lucrurile. Cineva se uita in cort, mi se pare ca recunosc englezoaica si sudafricanul cunoscuti mie, ii salut dar ea priveste fara nici o reactie locul eliberat de mine si el priveste in alta directie. Ies din cort, toate dor si sunt lent si necoordonat, putin lipseste sa cad peste corpurile contorsionate din cort. Cand ies, ii recunosc pe amindoi cu certitudine-ei doi sunt!, salut din nou si remarc ca respectivii sunt ca intr-o transa. El ma recunoaste pana cand imi pun rucsacul pe umeri, n-are rost sa incerc sa conversez. Le doresc odihna placuta si succes in terminarea etapei. Trec pe langa CP, salut doamnele care imi doresc la randul lor succes si tarie (probabil aratam ca as avea nevoie de asa ceva). Un concurent cu lacrimi pe obraz se tine de balustrada intrarii in CP, are Doctrotter-ita in fata sa si o intreaba daca poate sa-l ajute, ca genunchii nu il mai asculta, a trebuit sa mearga ultimii km cu picioarele tinute drept. Ma consider norocos sa mai pot umbla, amarul vazut la el si durerile din chipurile celor intinsi vraiste in corturi imi dau putere. Incep sa alerg usor, sunt pe o vale si vad doar ziduri muntoase de jur imprejur- e bezna si rece, bate vantul puternic. Uneori ies de pe vadul care e destul de bun pentru alergat, si iarasi dau de bolovanis. Crunt, dureros, dar trebuie sa merg. Ma uit dupa lampitele verzi care marcheaza etapa de noapte. Noi concurentii avem lampi portocalii care trebuie atarnate de spatele rucsacului. Lampile sunt tuburi de plastic transparent, cu un perete subtire intre doua lichide. Pentru a ‘porni’ lampa, se indoaie usor tubul- prin asta crapa peretele subtire si lichidele se amesteca, creand fosforescenta pe timp de 12 ore.

Ma uit la ceas, si imi aduc aminte ca deja mult inainte de CP6 sunase alarma de baterie golita. Cat fusesem de amortit uitasem sa pun ceasul la incarcat si acum ceasul e mort, stins. Na bun, asta este- o bucata din suferinta acestei etape va lipsi, se va putea reconstitui pe GoogleEarth.

Sunt singur, e frig de numai (un coleg cu o mini-statie meteo confirmase ca fusesera 3 grade noaptea aceasta, minus windchill factor se ajunge lejer la zero grade). Alerg usor cativa km, pana cand trebuie sa ma opresc. Ma doare genunchiul, picioarele sunt jupuite, sunt obosit si mi-e frig. Cerul e aproape fara nori, luna se vede din nou in spate. Puzderie de stele, din cand in cand un meteor brazda atmosfera. Imi pun mereu aceeasi dorinta la fiecare meteor... Caut urmatorul marcaj, nu se vede. Vad un jeep la cateva sute de metri. Sper sa fie langa marcaj, ca nu imi permit sa fac distanta aceea pe degeaba... sunt doar cateva sute de metri, dar la cum ma simt... Jeepul vine spre mine, si vad semnul in locul unde statuse masina. Ritualul cu ‘ca va? thumbs up... bonne chance’ si merg mai departe.

Ajung la concluzia ca atatia bolovani nu am strabatut niciodata in viata mea. Cum aveam sa vad, jumatatea distantei pana la CP5 si intreaga distanta intre CP6 si finish-ul etapei erau pe teren cu bolovani.

E deja 4 dimineata, aud primele strigate ale unor animale de desert, banuiesc ca sunt pasari desi eu unul nu vazusem niciuna pana acum.

La stanga mai departe vad niste siluete de palmieri, o oaza in intuneric. Daca era mai mare bezna, as fi trecut pe langa fara sa o fi remarcat. Periculos acest desert...

Ajung din urma un barbat mai in varsta pe care il remarcasem mai demult, il apreciam la peste 70 de ani. Gasise doua bete de lemn (e surprinzator cat lemn se gaseste in desert de fapt, am vazut si trunchiuri intregi!), si isi cauta drumul printre bolovani. Il ajung, si il intreb ‘ca va?’ si el doar ma priveste inapoi, fara nici un cuvant, cu un usor zambet pe buze. Privirea sa mi-a dat fiori, reflecta acceptarea durerii, a efortului, o impacare cu sine si cu situatia vitrega de acum, omul acela era in armonie cu sine insusi si cu totul ce il inconjura. Am plecat mai departe, aproape rusinat ca l-am deranjat.

Se crapa de dimineata. Macar vedeam mai bine bolovanii, imi sting lampa. Instinctiv stiu ca in spatele acestui munte al carui versant pietros il strabateam, va fi bivuacul.

Vad un drum, dar marcajele duc printre bolovani. Decid sa urmez marcajele cu toate ca imi vine sa urlu de dureri de multele ori cand imi proptesc degetele bandajate de cate-un bolovan taios. Sunt din nou singur, si merg cu capul in jos, privirea la 2-3 metri inainte. Mai mult nu am nevoie sa vad, misc picior dupa picior ca un robot. Am trecut aproape de munte, marcajele duc mereu drept inainte. In cele din urma vad si portalul finish-ului etapei, dar sunt prea terminat sa mai alerg. Ajung la finish, primesc portia de apa dupa care unul din controlori intreaba daca ma simt bine sau doresc sa vad un doctor. Nici sa gandesc nu mai pot, omul ma ia si ma duce la Doctrotters. Doctorul de acolo ma intreaba care-i problema, zic ca ma doare genunchiul de la coborarea dupa CP4. El ma priveste ca si cand as face misto de el, imi zice pe un ton taios ca imi da ceva impotriva durerilor si sa merg sa ma odihnesc, precis nu e grav daca am continuat atata timp. La picior nici nu se uita. La dracu’! ce stie el cat am indurat eu ca sa merg mai departe?! Iau pastila pe loc, si plec spre cort. Ajuns acolo, vad niste saci de dormit cu continut dar in momentul in care am umflat salteaua si m-am bagat in sacul de dormit, mi s-a rupt filmul ca si cand ai actiona un intrerupator.

M-am trezit in aceeasi pozitie cum cazusem la datorie. Ies din sac, mai apare un elvetian si nu arata deloc proaspat. Vad aceeasi miscare si la el, pus saltea, pus sac dormit, varat in sac dormit, intrerupatorul. Spre pranz avea sa ajunga si cea cu d&v, absolut demna de admiratie cata vointa a avut persoana asta, care de ceva vreme nu mai pastra nici lichide nici solide in ea! Cu asta era cortul 55 complet, zi de repaus.

Imi deschid taping-ul de la picioare, si peisajul nu e imbucurator deloc. Ma duc la Doctrotters, si cer ustensile si dezinfectant. Pe drum incolo, vad aceleasi mutre cu barbi lungi, par valvoi si mers de zombie- incet, cumpatat, nefiresc. Cu lama chirurgicala deschid basicile, serul tasneste pana in tavanul cortului. Dupa durerea ascutita, introduc dezinfectantul rosu care arde in interiorul basicii. Suntem toti o apa si-un pamant in cortul cu basici, oriunde te uiti aceleasi fete impietrite care trebaluiesc concentrate la talpi, din cand in cand un urlet, mai un blestem, un raset nervos.

Gata si cu picioarele. Mai privesc o tura in jur, si constat ca am scapat usor. Unii vin cu urmele a doua-trei basici suprapuse pe aproape acelasi loc- adevarate cratere, unul se distreaza privind prin gaura din lateralul talpii sale ceva care arata ca un tendon cand misca degetul mare. Nu sunt deloc mimoza si nu mi-e scarba repede, dar vederea asta imi intoarce stomacul pe dos si plec- am vazut destule picioare distruse pentru azi.

E deja spre pranz, pun o sticla de apa la incalzit, azi fac dus egal ce-o fi, si imi spal ‘sosetele de tabla’.

Trebuie sa fug de cateva ori la WC-ul primitiv dinafara corturilor, pun hartia igienica si servetele umede mereu la indemana. Reusesc sa mananc o portie de mancare liofilizata si sa o pastrez in stomac. Asta din pacate imi mareste frecventa sariturilor spre cort, fac competitie cu elvetianca cu d&v, intre timp mai e inca unul care sufera de d&v in cortul nostru. De multe ori, cand ajung la WC-uri sunt toate ocupate, semn ca nu suntem singurii cu probleme din astea. Terenul e deja ‘minat’ in jurul WC-urilor, noaptea voi iesi doar cu lampa sa pot manevra printre ‘accidente’.

Inca am frigul in oase, mi-e cam greu sa ma conving sa incerc temperatura apei. Ma dezbrac la slip si torn apa peste mine, e calduta si placuta. Un minut stand in picioare, si sunt complet zvantat de vantul cald acum.

Imi mai fac o portie de mancare, mi-e foame. Asta e bine si mananc in liniste si a doua portie liofilizata. Punem cu totii in centrul cortului geluri, batoane si alte mancaruri de care nu ne mai putem atinge- majoritar pentru ca am mancat prea mult timp din ele si provoaca scarba deja numai la privitul ambalajului. La urmatoarele multi-day ultras imi promit sa diversific meniul pe cat posibil!

Candva apare rumoarea ca maine ar fi ultima etapa, etapa maraton de 42.2 km. Daca asa o fi, imi descarc rucsacul de toate suplimentele pentru azi care nu reusesc sa le mananc. A doua masa azi mi-a prins bine, vlaga imi revine treptat. Merg a doua oara la Doctrotters, genunchiul ma doare din ce in ce mai puternic desi am stat majoritar intins in cort. Ma ia un doctor deoparte, priveste genunchii, pipaie, apasa, trage, impinge si spune sec ‘runner’s foot, painkillers and rest and you’ll be ok’. Cum naiba sa ma odihnesc, maine am un maraton de strabatut... fac o mutra nenorocita, imi da fara cuvinte inca un analgezic, si un unguent pentru masajul genunchiului. Plec sa ma tratez...

Spre seara, vedem ca in mijlocul bivuacurilor se organizeaza un fel de CP si ne intrebam pentru ce... suntem chemati sa stam la coada, primim un numar nou sa aratam ‘mumos’ cand suntem fotografiati pe linia de finish, si o doza minuscula de fizz-drink- la alegere intre pepsi, fanta, sprite, bere- toate dozele sunt in araba. Aleg un pepsi pentru stomacul meu paradit si ma retrag la cort. Lumea savureaza in tacere, imi scot camera si pentru ca mai are destul acumulator, din umbra filmez lumea si diversele mersuri ‘zombie-style’. Facem haz de necaz, in cortul nostru e unul singur care nu are nici o basica la picioare.

A venit seara, e deja intuneric si se anunta ultimii concurenti inainte de limita de timp pentru aceasta etapa. Doi barbati in varsta, acompaniati de jeepuri si de randurile de participanti si organizatori trec linia de finish. Impresionant, unul din ei umbla complet stramb intr-o parte datorita unui blocaj muscular. Au doar cateva ore de repaus, inainte de-a sta la linia de plecare pentru un maraton.

Ma retrag in sacul de dormit, si dorm rau- trebuie sa ies deseori cu lampa la toaleta prin campul ‘minat’.

Race day five- Marathon day, 42.2 km

Ultima etapa... si totusi, take it easy. De abia cu 1-2 ore inainte de start primim copiile cu parcursul. Multe dune si urcusuri la inceput- fie ce-o fi acum... Stomacul ma supara, am crampe din nou.
 
Startul, o iau hotarat inainte, remarc ca mai am rezerve. Depasesc cativa, privesc inainte si apare deja primul munte in fata! Freza mea, PB ne da si in ultima zi la fundu’ gol ma gandeam... Bolovanis, lumea merge ca pe oua din diverse motive precum picioare sparte, bataturi, pansamente.... vreau si pot sa depasesc, ies din randul de furnici si imi caut singur drumul. Versantul are pietre stabile si aproape ca ma distrez urcand- antrenamentele cu multe urcusuri prin padurile elvetiene sunt rasplatite pe asemenea portiuni. Genunchiul ma supara la coborari, dar mai mult imi face probleme stomacul. Trebuie sa ma opresc, multi din cei depasiti trec de mine. De abia astept CP1, merg direct la doctrotter care imi da din nou vestita capsula. Stiind ca e probabil intr-o doza pentru bivoli si ca a functionat si in alta zi, inghit pastila si ma concentrez asupra drumului. Din nou un lant muntos, depasesc din nou. Numai de n-ar trebui sa fug la tufis (vorba vine, ca nici nu existau pe aceste portiuni), sa nu pierd timp...

Crampele ma lasa, am ajuns ca in transa la CP2. Inca un CP, si finish-ul! Mi se face piele de gasca in mijlocul Saharei, emotiile ma coplesesc. Gata cu sentimentalismul, mai am ceva km de inghitit pana cand sunt la finish!
Terenul coboara in dune si dunettes. Simt o durere ascutita in talpa- privesc talpa incaltarii dar nimic nu se vede. La fiecare calcat, simt un punct arzator in talpa si doresc mult sa-l tratez cu indiferenta. Fac haz de necaz, si incerc sa aranjez pe o scala a durerii toate bobo-urile momentane. Dunettes peste dunettes, la coborare ma doare genunchiul. Incep sa caut pante line pentru coborat, in loc sa le tai cum vin in cale. Privind in spate, vad ca si altii vin pe urmele mele deci nu sunt singurul cu asemenea preferinta.

Cu toate bobo-urile, ma simt relativ bine si in forta, ajung si la CP3. Azi am un ritm bun, sper sa-l pot sustine pana la sfarsit. Am luat doua sticle acum- una intra in bidoane, restul beau si din a doua sticla mare parte ajunge pe cap, umeri, picioare. Materialul in care sunt imbracat pastreaza o vreme apa, ma racoreste in vantul care n-a incetat sa bata, bata-l vantul de vant... In cateva minute sunt uscat din nou, mananc km. Terenul se inmoaie, urmele concurentilor sunt adanci si se vad amprente de la alunecari. OK, sa vedem pe unde imi aleg drumul. Ajung o persoana care cauta drumul, o las de cobai sa incerce terenul. De cateva ori se afunda, fac un ocol mare al zonei respective. Ajung la un vad secat, malurile sunt inalte de aproape doi metri. Ma gandesc cum e posibil sa se formeze un asemenea vad, in Sahara?!

Malul se prabuseste cu mine pe cand stau sa imi evaluez ruta si locul de aterizare- din fericire nu fac contact cu pamantul si nici situatia cu genunchiul paradit nu se agraveaza. Urc pe partea cealalta pe toate patru, si ajung pe urme de jeep. Dupa o cotitura, un sat intreg e strans in jurul unei treceri cu... apa! avem de trecut un rau... in Sahara! Vad de departe cum unii se descalta, altii incearca sa treaca in patru labe cu picioarele in sus, spre distractia localnicilor. Ma gandesc o clipa ca apa si nisipul din incaltaminte nu fac o combinatie buna, dar in urmatorul moment sar in apa si din cativa pasi am trecut pe partea cealalta. Un fotograf e pitit pe malul celalalt, daca l-as fi vazut la timp as fi facut la misto ceva valuri sa ajunga si pana la el!

Urc pe malul celalalt, si parcursul e de-a lungul unui drum. Se vad canale de irigatie, impresionanta intentia de-a cultiva cate ceva in mijlocul Saharei!

Dupa cativa km, simt ca nisipul ud freaca mai intens, si in plus formeaza ‘pernite’ pe care le nivelez cu talpile mai greu cand ajung la marimi si forme deranjante. Asta este, imi zic ‘un adevarat indian cap de trib nu stie ce-i durerea’ si da-i bice mai departe. Imi ignorez picioarele care parca urla la mine, as urla si eu la ele dar stiu ca ma costa doar calorii si nu rezolv nimic prin asta.

Vad un urcus in departare, deslusesc siluete intr-o coloana. Un jeep trece pe langa mine, zice ‘7 km’. Nu-mi vine sa cred... in 7 km am ajuns la finish?!... euforie, emotii, gandurile la cele indurate in antrenamente, la renunturile facute in viata de familie, totul se revarsa si risca sa ma copleseasca. Nu sunt singurul, depasesc o pereche care se tin de mana si plang in hohote-deja... Mai sunt 7 km, si asta nu-i  de joaca dupa cum il interpretez pe PB, organizatorul competitiei.
Dupa urcus, ajung pe un platou bolovanos, arsita e de nedescris. Parca esti in cuptor cu ventilatie, si podeaua radiaza iadul. Beau, din pacate acum nu mai suport bautura iso, e aproape neatinsa si cu apa stau cam prost, doar 1/3 ramasa. Mi-o ajunge pentru intre timp 6 km, estimez. Din nou, nu beau ultima inghititura pana nu vad linia de sosire...
Urcusul domol la inceput se accentueaza. Nu mai pot alerga, din cauza durerilor de genunchi am suprasolicitat involuntar alti muschi, acum simt premergatoarele unor crampe musculare la un muschi de la interiorul coapsei. Trebuie s-o iau incet, crampele m-ar costa mult timp... trebuie s-o iau incet. Imi repet asta de fiecare data cand imi vine s-o iau la fuga.
Ajuns sus, depasesc pe cativa care se incapatanasera sa alerge si la urcus. Constat ca mi-am mai revenit, drumul serpuieste printre bolovani negri ca cenusa. Privesc mai atent, si in pietrele proaspat crapate sunt amprente de fosile! Pretutindeni unde privesc mai atent vad amprente de scoici, Nautilus, tot felul de dihanii imortalizate in piatra. Ajung pe un alt platou, si voila! nu m-am inselat, mai e un urcus teapan in fata! daca as fi alergat toata distanta pana aici, as fi avut problema musculara si as fi consumat energie de-a proasta. Urcusurile nu se vad pe harta bidimensionala, sunt doar de ‘presupus’... Urc cu bucuria in gand ca nu mi-am irosit fortele, urc constant si ajung pe culmea muntelui. Aproximez ca pe durata intregii competitii am avut un urcus cumulat de aproximativ 5’000 metri.

Drept in fata la cativa km si cateva sute de metri mai jos pe un platou- bivuacul! Pardon, de data asta linia de FINISH!!!

Sunt cu ochii incetosati si derutat, trebuie s-o iau la stanga sau la dreapta ca sa ajung jos?! Ma reped ca o gaina cu capul retezat spre dreapta. Strigate ‘Pas la! Non, non!’ ma aduc la realitate si la stanga, pe unde vad un pasaj nisipos si stancos totodata, si pana sa ma gandesc cum il strabat mai bine, ma si reped in jos! Genunchiul ma face in fel si chip, la naiba cu toate durerile si bobo-urile! Vad linia de sosire! simt caldura si frig, placere si durere, un vartej de senzatii si sentimente in timp ce tropaiesc regulat spre linia de sosire. Bolovani din nou, casc ochii pe cat posibil. Ma uit in spate, si aproape ca ma trazneste sa vad ca am coborat un ‘zid’ vertical. Nimeni in apropiere, nu m-as lasa depasit acum pentru nimic in lume. Ajung sa disting finish-ul, oamenii, sprintez ca un nebun cum nu cred ca am sprintat la vreo competitie in viata mea! PB ma imbratiseaza, imi pune medalia in jurul gatului, ii spun in cea mai buna franceza mie posibila ‘Iti multumesc pentru organizarea acestei competitii fantastice- am avut parte de experiente incredibile’.

Sprintul m-a ametit, ma clatin spre punctul de distribuire al apei. ‘Ca va?’ Oui-Oui. Mi se cere racheta de semnalizare, o dau si primesc apa in schimb. Azi am dat ce-am putut, si cu toate bobo-urile am reusit sa termin pe pozitia 172 a clasamentului acestei etape. Sunt pe pozitia 440 in clasamentul final, si in urmatorul ultramaraton (daca va mai fi unul), voi avea deja experienta unuia din cele mai dure ultramaratoane de pe Glob.
Ajung la cort, doar doua persoane au ajuns din cele opt. Ne imbratisam si ne felicitam, fiecare arata adancit in gandurile proprii.

Sunt fericit, asa de fericit cum n-am mai fost demult. Toate chinurile si greutatile antrenamentelor, lipsurile si sacrificiile facute dispar in trecut, acum ma bucur din suflet de reusita, de succes, de medalie... Am semnal de celular, sun scurt familia, sunt iesiti la plimbare si las mesaj- trimit SMS pe celularul sotiei si sunt sunat inapoi, vorbesc cu familia- toti sunt fericiti si mandri de realizarea mea.
 
Trimit un SMS la diverse cunostinte cu textul ‘Proud finisher of the MdS 2009!’, la cateva minute imi apar felicitari, ‘sponsorul incaltamintei’ Zoltan ma si suna sa se convinga ca mai sunt in viata si ca-mi merge bine! Multumesc frumos prietene, a fost un gest mic cu mare importanta pentru mine!

Alte cunostinte apar la corturi, suntem ca o mare familie, ne felicitam, lacrimi curg din belsug si toti finisherii rad cu gura pana la urechi.

Imi deschid taping-urile de la picioarele murate, basici noi s-au format sub cele vechi. Ce mai conteaza, au timp sa se vindece acum. Merg la Doctrotters, imi tratez basicile ca la ora de lucru manual de la scoala (ceva care trebuie facut, ca-ti place sau ba), si plec in flip-flops spre linia de finish, sa aplaud lumea care continua sa soseasca.
 
Asta-seara mancam la ‘restaurant’ mancare adevarata, si pe o latura se se vede constructia unei scene de orchestra simfonica. In mijlocul Saharei.... neasteptat si frumos!
 
Dupa concert, mergem la culcare. Toata noaptea se bocane si lucratorii se cearta, pana cand unul din corturi striga ‘liniste’ din corturi ca sa le acopere boscorodeala.... cateva minute de liniste, si ciorovaiala dintre berberi iarasi incepe, tonul urca crescendo pana cand iarasi un competitor (dupa ton parea mereu acelasi, probabil ca avea insomnii sau dureri prea mari) urla in ton cu ei.

Nu-i de mirare ca dimineata lucratorii inca mai erau la strans bare, barne si altele. Azi putem dormi ceva mai mult, pana cand ne decidem sa ne taram spre coada la micul dejun. Coada e interminabila deja, si dureaza o vesnicie in frigul si vantul diminetii pana ajung la rand. Dupa ce-am impachetat rucsacurile, vin niste berberi care strang lucrurile lasate prin corturi. Las si eu niste lucruri de care ma pot desparti, sper sa le fie de folos.

Suntem adunati sa formam numarul 24 pe pamant, numarul editiei de anul acesta. E o fotografie din elicopter, nu o pun aici din motive de copyright dar acelea le puteti viziona pe site-ul competitiei.

Epilog

A fost un drum deseori anevoios si fara sprijine spre competitie- am investit resurse de toate felurile in acest proiect, in aceasta calatorie spre noi taramuri, spre autocunoastere. Am castigat noi experiente, am descoperit noi fatete si aspecte ale vietii, am cunoscut noi oameni interesanti si intr-o masura si vietile lor, am ajuns sa fac deja de pe vremea antrenamentelor lucruri de care nu visam vreodata ca sunt capabil, ca in final sa reusesc FINISH-ul la extraordinara competitie Marathon des Sables!

Multumesc din nou familiei mele pentru rabdarea avuta, si celor care au crezut in mine si in realizarea acestui vis!
Doresc totodata sa indemn oamenii de pretutindeni sa-si urmareasca visurile pas cu pas, sa aiba incredere in fortele proprii si in planurile de viitor- indiferent de greutatile care le sunt presarate in drum!

Sanatate, mult noroc si sa ne vedem cu bine la diverse competitii pe Glob!

"Run if you can, walk if you have to, crawl if you must, just never give up." - Dean Karnazes

 “This is ten percent luck, twenty percent skill
Fifteen percent concentrated power of will
Five percent pleasure, fifty percent pain
And a hundred percent reason to remember the name
” - Fort Minor, Remember the Name

#383 Gabriel Laczko, veteran MdS09

Votati ca slab Votati ca nimic special Votati ca merita citit Votati ca foarte bun Votati ca excelent
Apasati pe stelute pentru a vota.
Acest articol este votat ca excelent. Ati votat acest articol ca excelent.


Adauga comentariuUn comentariu.

Duminica, 28 Martie 2010 17:43Andrei87 a spus :
presupun ca la fotografia aia cu sarpele ai folosit zoom, nu? :)
felicitarile mele pt toata aventura!
Afisare 24 din 40.
1 2 >
Pagina 1 din 2


Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2018. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007