Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223927.75 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Maraton Piatra Craiului 2009 sau Purgatoriul

Maraton Piatra Craiului 2009 sau Purgatoriul

In Divina Comedie, Dante Aligheri imagineaza purgatoriul ca un munte pe care care credinciosii trebuia sa il urce suferind treptat pedepse dureroase pentru a fi purificati. Desi dureroasa si solicitanta, traversarea purgatoriului e utila pentru ca e singurul mod pentru credinciosii impuri de a accede in rai.

 

Cred ca atat prin idea de ascensiune aparent interminabila cat si prin durerile si oboseala resimtite in timpul cursei, maratonul de la Piatra Craiului se aseamana putin cu Purgatoriul lui Dante



(1)u6pa3qaC_45912.jpg

 

1. Inceput de octombrie in Zarnesti

 

Cand am plecat din camera din Brasov nu aveam nici cea mai vaga idee ce ma asteapta. La 7 dimineata orasul era intunecat si tacut. Afara ploua mocaneste si ceata se ridica usor usor dezvelind poalele muntelui. Intre corpul fremata, simtind ca urmeaza o incercare, o zi iesita din comun. Nu m-am mai simtit asa din ziua cand dadusem examenul de licenta, eram complet acaparat de cursa ce urma si parca tot organismul   meu se pregatea pentru asta.

 

La Zarnesti m-am ratacit. Cand m-am oprit sa intreb pe drum am avut norocul sa dau chiar peste doi colegi de club - Ro Club Maraton. Cu atat mai bine, ei erau veniti cu o zi inainte si stiau unde sa ma indrepte. Dupa inscriere mi-am pus tantos numarul pe bluza, sapca (gratuita, din partea sponsorului) pe cap si am pornit apoi spre linia de start.M-am asezat in rand intre concurenti si am observat ca o buna parte erau nerabdatori - cei mai experimentati pesemne iar o alta parte erau un pic speriati incercand sa isi faca curaj - probabil incepatorii, ca mine, care nu mai facusera niciodata traseul. Am gasit cativa colegi de club si am sporovait cu ei asteptand starul. In continuare nu stiam ce ma asteapta. In jurul nostru, in fata, in spate, in stanga, in drept, sus, jos, peste tot, pe cap, pe sapca, pe bluze, pe maine, pe picoare, pe fata, de parca cerul insusi ar fi vrut sa ne arate ca se uita la noi si ne intovaraseste calatoria, ploua mocaneste.  

 

Cand s-a dat startul am inceput sa alerg si m-am dat un pic in lateral, de frica sa nu vina alergatori din spate care sa dea peste mine fugind mai repede. Tin minte ca lumea striga, atat concurentii cat si cei de pe margine, si ca strigatele iti dadeau elan. Si asa a inceput aventura.

 

2.   Magura

 

La inceput am alergat prin Zarnesti. Era prima oara cand alergam cu rucsacul in spate si ma deranja. Fiindca inainte de cursa nu avusesem suficienta minte sa ii strang curelele astfel incat sa nu mi se balangane in timp ce alerg, incercam sa fac asta din mers. Fara efect, bineinteles. In timpul asta oamenii iesisera in fata portii si ne strigau, ne aplaudau, ne incurajau. Grupul de alergatori era compact si pastra un ritm moderat. In putin timp am iesit din localitate si am apuca-o spre munte, pe un drum pietruit. Si aici a inceput cosmarul meu - pantele.

 

Nu sunt un alergator profesionist. M-am apucat de alergare acum un an ca sa ma las de fumat. A tinut. Dupa cateva luni ma lasasem de fumat si in curand am terminat si primul semimaraton. Alerg constant cam 15 km pe saptamana, in parcul Tineretului. Credeam ca pregatirea asta e suficienta pentru a alerga maratonul Piatra Craiului. N-a fost chiar asa.

 

Dupa primele pante abordate pe drumul pietruit mi-am dat seama ca picioarele mele, obisnuite cu alergatul pe teren drept, nu sunt pregatite pentru asa ceva. Prin urmare am zis mi-ar fi mai usor daca as merge la pas atunci cand drumul ajunge in panta si daca as alerga in rest. Zis si facut. Numai ca sistemul meu s-a dovedit a fi destul de slab. Am observat curand ca alti competitori, care alergau mai incet ca mine dar care nu se opreau din alergat in panta ma depaseau cu usurinta. Nu conteaza mi-am zis, nu vreau eu sa castig,   pe mine ma obosesc pantele, mai bine sa imi odihnesc picioarele si la urcari merg la pas.

 

La un moment dat, spre marea mea surprinderea, traseul parasea drumul pietruit care urca   serpuind domol si se avanta pe coasta muntelui, prin padure, pe o poteca de munte, urcand abrupt. Asa a inceput ascensiunea pe munte - ceea ce mie mi se parea foarte ciudat pentru ca eu credeam ca urma sa alergam pe un drum de munte nu sa urcam un munte... Cum ploua in continuare, poteca se transformase intr-un drum noroios pe care ti-ar fi fost mila sa pui un animal cu copite sa mearga, dara-mi-te un om. Cu toata astea noi alergam pe ea de parca nu ne-ar fi pasat nici de haine, nici de incaltari, ci doar de drumul nostru care continua sa urce. Dupa un timp am iesit din padure si mi-a fost dat sa vad un peisaj superb- case asezate pe coasta, inconjurate de   iarba de un verde ireal, avand muntii in fundal. Liniste, cateva oi, un caine si inca cativa sateni. Era satul Magura si rar mi-a mai bucurat ochii un sat asa mi s-a intamplat in timpul maratonului de sambata.   In continuare, ca un dus domol sau ca o muzica care rasuna in surdina, in jurul nostru, pe bocanci, pe adidasi, pe manusi, pe rucsac, pe iarba din jur si pe casele taranesti, ploua mocaneste.

 

3. Golful ... porcilor

 

Curand, dupa ce am trecut de curtile oameni, de oi, de caine si de cei cativa sateni, traseul nostru ne-a   scos din sat si ne-am continuat drumul spre munte. Usor, usor, lucrurile din jur au inceput sa se schimbe. Am intrat din nou in padure, de data asta pe drum forestier, care cand cobora cand urca, si ne-am afundat din nou in noroi. Sunt sigur ca nu am mers toata viata mea prin noroi cat am mers in acea sambata. Adidasii, odata albi, acum erau de nerecunoscut, plini de glod, sosetele la fel, nu le mai deosebeai de adidasi, iar pantalonii parca fusesera vopsiti in maro toata partea de jos (cand am ajuns acasa nici dupa ce i-am spalat de 3 ori adidasii nici macar nu s-au apropiat de aspectul initial).

 

Dupa o perioada buna de mers pe munte am ajuns la primul punct de realimentare - La table. Aici am mancat niste struguri (foarte buni), ceva branza si putin mar, am dat binete si am multumit organizatorilor pentru a pleca mai departe. Cu ocazia asta am aflat ca parcursesem 10 km in cam 2 ore iar mie maratonul asta montan déjà mi se parea cam obositor.

 

Drumul continua cand prin padure, cand prin luminisuri, cand printre puieti sau din contra printre copaci batrani ce-si scoteau radacinile afara parca anume pentru a ne impiedica pe noi. Din nefericire ploua in continuare, nu foarte rece dar suficient cat sa te oblige sa iti pui ceva pe cap;  de altfel ploua asa de des ca nici puteai sa iti ridici capul pentru a privi in sus.

 

4. Per Aspera ...

 

Dupa ce am trecut prin mai multe vai si coclauri la un moment am intrat in padure si am inceput un nou urcus. De data asta insa era mult mai abrupt, urcam pe nivele de pamant sprijinindu-ne de radacinile copacilor, cand ne aplecam ajungeam parca la nivelul treptei din fata si fiecare pas facut era mai greu decat celalalt. Mai mult decat atat, urcusul parca nu se termina, cand ma uitam in sus nu vedeam capatul, parca padurea asta ar fi fost infinita, o scara continua si dureroasa de care aveam sa imi aduc aminte pe veci.

 

Nu tin minte cat am urcat asa prin padure, poate 15 minute, poate 30, poate 45, cine stie. La un moment dat, cand rasuflam deja ca un tren si ochii imi erau impaienjeniti padurea s-a teminat. M-am grabit sa urc si ultima treapta bucuros ca trecusem si aceasta incercare, cea mai grea de pana atunci numai pentru ca constata cu stupoare ca urcusul nu se terminase, ca inaintea mea se inalta in continuare muntele, la fel de abrupt numai ca de data asta nu mai era padure, nu mai erau copaci de care sa te sprijini, urcusul continua direct pe coasta.

 

Am urcat cat am urcat incercand sa tin pasul cu ceialalti din grup numai ca incetul ca incetul mi-am dat seama ca nu mai pot. Urcarea era prea abrupta, prea lunga, era ceata si nu vedeam nici unde ne indreptam, poate mergeam spre rai sau poate spre inaltul cerului, cine stie. Curand m-am oprit. M-as fi asezat pe jos dar nu puteam pentru ca totul era ud. Asa ca trebuia sa ma odihnesc in picioare ceea ce era suficient de incomod. Am pornit din nou, si dupa 100 de m iar m-am oprit, apoi am pornit din nou si tot asa am mai urcat vreo jumatate de ora. In timpul asta bolboroseam - "Ce naiba, asta nu-I marathon, e ascensiune pe munte, eu nu m-am inscris la asta, credeam ca o sa alergam nu ca o sa ne cataram pe muntele asta interminabil, daca stiam ca-i pe asa eu nu ma inscriam in veci, nu mai bine stateam eu acasa la caldura cu un ceai cald in fata-"

 

La un moment dat a trecut pe langa mine un grup care parea sa mearga intr-un ritm ceva mai incet, usor accesibil mie asa ca m-am luat si eu cu ei. Am continuat urcarea   - cea mai grea parte a traseului din cate mi s-a parut pentru ca la un moment dat, cand deja nu mai credeam ca o sa se termine vreodata si ca sunt pedepsit sa raman pe munte fiindca imi era aproape imposibil sa continuu sa urc - am ajuns pe creasta.

 

6. ..Ad astra

 

Si deodata totul s-a schimbat - durerea in picioare s-a ameliorat, respiratia parca nu mai era asa de apasata, tot corpul era mai usor. Ajunsesem in varf,  in nori, intr-o perdea de ceata care parca parea ca pluteste la picioarele noastre, eram zeii din Olimp privind catre pamant, eram ingeri cu aripi plutind in mari de vis. Asa ca ne-am oprit putin, am baut apa si am facut niste poze.

 

7. Taras-grabis

 

Coborarea de pe creasta avea sa fie mult mai grea si mai abrupta decat urcarea - prima oara cand am vazut pe unde o iau concurentii eu am crezut ca glumesc, ca nu se poate cobori pe acolo. Curand insa am apucat-o si eu si am inteles pe pielea mea de unde vine expresia populara "taras-grabis". Bine ca sa oprise ploaia deoarece coborarea de pe creasta a insemnat la inceput ca trebuie sa ma sprijin si sa ma tin cu toate puterile de bolovani sau copaci, sa am mereu grija sa nu alunec si daca, se poate, sa ma bucur de priveliste. Am ajuns apoi la zona de timp mort - zona unde trebuia sa coboram pe franghie pentru ca era prea abrupt sa cobori altfel loc unde am fost intampinati de unul din cei mai frumosi caini pe care i-am vazut vreodata - un husky superb cu lumini in loc de ochi ce apartinea salvamontistului care supraveghea aceasta parte din traseu si care ne-a tinut companie placuta cat am asteptat la coada.

 

Coborarea pe franghie a fost usoara, mai greu a fost dupa, alte vai, alte coclauri, cu pietre, stanci, crengi si radacini pe care era mai usor sa aluneci decat sa stai in picioare. La un moment dat am coborat pe o mare de pietre in care ni se infundau picioarele ca in nisip si care se rostogoleau la vale cu zgomot infundat la fiecare pas pe care il faceam. Categoric, la asta nu ma asteptasem cand am plecat dimineata din camera.

 

Din nefericire insa picioarele erau din ce in ce mai obosite. Dupa cat erau de obosite la urcare acum ma dureau din nou la coborare caci la fiecare pas trebuia sa franez si sa imi mentin echilibru - lucru la fel de dureros ca si urcarea. Partea buna era ca acum ma dureau alti muschi asa ca macar durerea nu batea in acelasi loc. O parte frumoasa din coborare a fost la un perete complet vertical pe care trebuia sa il depasim unde un salvamontinst m-a invatat cum sa il cobor folosind regula celor 3 puncte de sprijin -  o regula pe care cu siguranta nu o sa o uit niciodata.

 

La un moment dat drumul a incetat sa coboare si am pornit-o orizontal de parca inconjuram muntele pe o centura in loc sa il coboram. Cred ca aici am descoperit cele mai frumoase peisaje din toata calatoria - pereti de munte maiestuosi, culmi indepartate, o mare de pietre si copaci ruginii - toate astea te impresionau, te lasau cu gura deschisa, mut de atata frumusete (si de oboseala).

 

7. Unde-s doi...viteza scade

 

Aici m-am reintalnit cu unul din baietii cu care urcasem creasta putin mai devreme si de care ma despartisem la franghii. El era obosit si se odihnea, eu eram obosit dar nu ma asezam jos fiindca era prea ud. Ne-am inteles din priviri - urma sa facem restul drumului impreuna, era mai usor.

 

Si asa am pornit din nou, luandu-ne la harta cu muntele mai mult in gluma decat in serios - in serios il luau ceilalti competitori, mai destoinici decat noi, care ne depaseau in continuu. Noi din contra, am mers din ce in ce mai incet pana cand ne-am oprit de tot si am mancat un sandvis. Asta se vede ca ne-a dat ceva energie fiindca dup ace am pornit-o nu ne-am mai oprit oricat de tare ne dureau picioarele.Tin minte ca la Marele Grohotis simteam nevoia sa o iau la vale, sa imi pun o plac sub picioare si sa cobor chiuind pe marea aia de pietre albe. Eram obositi, eram asa de obositi ca parca fiecare treapta pe care o urcam, caci din cand in cand drumul urca, piciorul meu avea 100 de kile si era prea greu ca sa il mai ridic. Cand coboram, era la fel de greu, parca din nou aveam plumb in picioare si fiecare pas insemna atacul unei armate de sabii ascutite in tendoanele mele. Singurele momente de repaos erau cand mergeam la plan orizontal cand simteam ca ma odihnesc.

 

La un moment dat am inceput sa coboram prin padure - semn bun caci insemna ca ne-am indepartat de varful muntelui si ca ne apropiem de baza. In padure insa ne-am reintors la namol numai ca de data asta coboram asa ca la fiecare pas trebuia sa fim foarte atenti, sa ne pastram echilibrul si sa incercam sa nu ne rupem nicio mana. De multe ori ne-am agatat de copaci sau de crengi de copaci ca sa ne putem mentine, la fel de multe ori am alunecat si am cazut. N-am patit nimic, din contra, cu atat mai bine ne-am simtit.

 

Dupa inca ceva timp am ajuns la refugiu la Spirlea, loc magic pe care il asteptam de multa vreme. Ne-am oprit si am mai mancat un sandvis, am baut apa rece si proaspata de la izvor si am sporovait cu salvamontistii. Cand din spatele nostru s-a apropiat alt grup de maratonisti am plecat in fuga, sa nu ne lasam depasiti.

 

In continuare am coborat inca putin prin padure pentru ca apoi sa apucam pe malul unui rau de munte pe langa care am coborat cu placere pe o panta mult mai domoala. Deja durerile incepusera sa ne treaca, timpul trecea mai usot cand vorbeai cu cineva, pantele erau o amintire indepartata si la fel si durerile din picioare cauzate de ele.

 

Cand am intrat in Plaiul Foii eram la fel de relaxat ca dupa o plimbare de duminica dupa-amiaza pe faleza (adevarat, un pic mai murdar) si la un moment dat chiar mergeam cu mainile in buzunare.

 

Din nefericire insa mergand asa de relaxati am reusit sa terminam traseul pana aici in 7 ore ceea ce era enorm tinand cont de faptul ca mai aveam inca 17 km de facut asa ca organizatorii ne-au oprit aici, nemaiavand voie sa continuam. Nu ne-a parut rau caci ar fi fost o nebunie sa intram noaptea in munte asa ca ne-am indestulat din strugurii si merele de la punctul de realimentare.

 

8. Prin Purgatoriu spre Paradis

 

Cand m-am intors in Brasov eram un om schimbat. De fapt eram atat de murdar ca lumea pe strada se uita la mine ca la urs - vedeam oamenii cum clatinau din cap a dezaprobare si ma ocoleau prudenti. O femeie si-a tras copilul de mana si l-a indepartat de mine-

 

Cu toate astea zambeam fericit. Odata cu malul si cu obosela pe care le acumulasem pe drum, odata cu durerile din talpi si din muschii de la picioare, se schimbase ceva in mine, in interior.

 

Pe undeva pe munte dobandisem un sentiment ciudat, cred ca era ceva asemanator cu ce simtea Amundsen cand se intorcea de la Pol sau poate cu ce simtise Traian Vuia dupa ce avionul sau mai greu decat aerul zburase prima oara. Era senzatia unei aventuri unice care desi m-a epuizat fizic m-a incarcat psihic,transformandu-ma.

 

Dupa doctrina catolica preluata de Dante in Divina Comedie, parcurgerea purgatoriului e obligatorie in vederea accederii in Paradis. La fel si pentru mine - drumul pe care il parcusesem si se pe care l-am considerat un purgatoriu mi-a adus recompense infinit mai mari decat durerile si oboseala pe care le-am resimtit. In viata mea s-a deschis o lume noua, o lume pe cat de obositoare pe atat de simpla si de frumoasa, o lume pe care cu siguranta nu o sa o uit niciodata si pe care la anul as vrea sa o parcurg in mai putin de 7 ore !



GALERIE FOTO MPC 2009
(click aici)

   

Radu Voloaga

11 octombrie 2009              

Votati ca slab Votati ca nimic special Votati ca merita citit Votati ca foarte bun Votati ca excelent
Apasati pe stelute pentru a vota.
Acest articol este votat ca excelent. Ati votat acest articol ca excelent.


Adauga comentariuUn comentariu.

Luni, 16 Mai 2011 14:57Luci a spus :
A fost impresionanta relatarea ta. Si la mine in 2009 a fost prima participare la un maraton montan. Drept este ca am mai avut "la activ" alergari montane cu un prieten, dar nu in regim competitional si nu atat de "tari". A fost ceva incredibil de greu MPC 2009 mai ales din pricina vremii. Am luat o groaza de cazaturi, unele mai dor si acum :))) Glumesc.
Bineinteles am ramas si cu cateva invataminte dupa acea cursa:

1. In viata mea nu mai alerg la munte cu papuci de sosea.
2. Nu mai alerg in haine care ma sufoca.
3. Nu mai plec tare de la start.
4. Orice urcare are si un sfarsit.
5. Sa incerci sa te si bucuri putin, cat se poate de alergare, ca altfel totui este un chin nesfarsit.

Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2019. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007