Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223927.75 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Maraton Piatra Craiului 2012

Maraton Piatra Craiului 2012

A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!  

Cel mai frumos si cel mai greu concurs (mult spus concurs, pentru ca nu m-am intrecut cu nimeni), mai mult o regasire de sine fara un scop maret si fara sa stiu ce ma asteapta la final.   Venind la o saptamana dupa maratonul de la Berlin, credeam ca o sa fie ca un test suprem pentru mine. De fapt, testul a venit dupa MPC, la maratonul de la Bucuresti.   Radu Diaconescu a fost catalizatorul pentru acest concurs.   Hai ca e frumos, hai sa vezi si tu Piatra Craiului ca nu ai fost niciodata, hai sa vezi cum este un maraton montan tehnic (Eco-Maraton mi-a placut la fel de mult dar e mai "user friendly"), si cum Radu are un fel de a prezenta lucrurile intr-o culoare roz perfecta, am zis ca nu mai conteaza recuperarea dupa Berlin si m-am inscris si la MPC si la MIB. Fie ce-o fi.   Tot Radu a gasit niste prieteni care sa ma duca acolo vineri seara. Felicitari pentru concurs Mihaelei si Liviei, lui Cosmin ca m-a dus cu masina si Laurei pentru suportul si strigatele de incurajare la urcarea catre refugiul Diana.   Cazarea am rezolvat-o tot vineri dupa 23 de telefoane. Am luat toate pensiunile pe care le-am gasit pe net si doar Cabana Gura Raului mai avea locuri. A fost acceptabila la 30 RON pe noapte si nu a trebuit sa mai am grija cortului.   Am ajuns vineri seara aproape de inchiderea casei de cultura din Zarnesti, dar la timp sa ne luam kiturile de concurs. M-am bucurat ca am primit si tricou tehnic, Cosmin m-a lasat exact la cabana, m-am cazat si am adormit imediat. Trebuia sa ma vina cineva sa se cazeze tot in camera mea, dar nu a mai ajuns asa ca am stat singur.   Dimineata, o forfota destul de mare atat in cabana cat si la start. Cateva persoane cunoscute, strangeri de mana, rasete si poze. Ce m-a mirat e ca nimeni nu vorbea de timpii de la finish sau de planurile din timpul concursului.   Se simtea tensiunea dar parca nu ca la un maraton de oras.   Aici, la start, toti se stiu intre ei, toti sunt ca o familie, 700 de oameni legati de aceeasi pasiune comuna. Muntele.

(1)I9bIj0p_38050.jpg

Auzisem povesti despre acest maraton, citisem bloguri cu descrierea traseului si cu chinurile de pe urcarea de la Diana, vazusem filmulete si acum eram la linia de start impreuna cu cei mai buni alergatori montani din Romania. Si vremea era perfecta de alergat.   Singurul lucru din echipamentul obligatoriu pe care nu l-am luat cu mine a fost incaltamintea.   Eu am inceput ca alergator de parc, sosea, macadam, ici colo cate o bordura sau o scara pana la glezna, asa cat sa zici ca sari peste ceva, in nici un caz munte cu pietre, bolovani, radacini si alte obstacole pe care un alergator de campie, asa ca mine, sa le intalneasca in peripetiile sale.   Asa ca niciodata nu am avut nevoie de adidasi de trail (adidasi speciali de munte, mai rezistenti cu protectie buna pentru glezna si cu aderenta mai mare).   Ca o paranteza, la munte in cazul unei ploi, e nasol cu adidasi de sosea. Te duci ca o sanie pe pietre si ai sansa sa ii faci praf si sa ajungi descult inapoi. Daca ajungi inapoi.    

La Eco-maraton am plecat tot cu adidasi de sosea, a mers treaba bine, nu am avut absolut nici o problema, nici macar o unghie stricata asa ca si la MPC am hotarat sa fac la fel si pe langa asta, am luat si prima mea pereche de adidasi cu care am alergat vreodata. Asa din sentimentalism. Au avut grija de mine aproape 2500 de kilometri si nu s-au plans niciodata ca ii bag prin apa, pe zapada sau prin noroi. Macar atat sa fac si eu pentru ei.   Serios vorbind, ma gandeam ca o sa fie ultimul lor drum si imi parea rau sa iau alte perechi mai bune si sa le rup prin pietrele de la Marele Grohotis. In zilele mele de glorie de acum 10-12 ani cand ma duceam la munte, obligatoriu cu bocanci, daca as fi vazut pe cineva in adidasi la 2000 de metri as fi zis ca e nebun. Acum am invatat sa respect deciziile celorlalti, chiar daca uneori sunt proaste si vorba aia "pana nu dai cu capul de grinda de sus nu te inveti minte".   Dar s-au comportat exemplar. I-am busit un pic in varf, in rest au avut aderenta foarte buna si chiar s-ar putea sa mai prinda inca o alergare montana pe undeva. Marfa buna fac astia de la Asics. Singura lor problema e ca se duce panza din varful adidasului.   Nu pot sa zic ca am plecat relaxat de acasa, chiar daca singurul meu obiectiv era sa termin. Stiam ca nu sunt recuperat dupa Berlin, stiam ca e un maraton montan care nu iarta si ca cei 41 de kilometri cu diferenta de nivel pozitiva de peste 2100 de metri aveau sa isi puna amprenta destul de adanc, chiar cu sanse reale si mari de abandon.   Dupa strangerea de mana a lui Lucian Clinciu, unul din organizatorii acestui minunat eveniment, dupa verificarea echipamentului de la start mi-am zis in gand ca azi nu abandonez orice ar fi. Termin macar de rusinea voluntarilor si a organizatorilor care pun suflet in fiecare an sa faca acest concurs.

(2)DKIq2fhk_33500.jpg

Ce sa o mai lungim atata...3, 2, 1, START.   Primii 3 kilometri si ceva s-a alergat. O parte pe strazile Zarnestiului si cealalta prin padure. Am alergat si eu, relaxat si atent la tot ce se intampla in jurul meu, sorbind toata atmosfera, mirosul de lemn ars in soba, mirosul toamnei tarzii si a balegilor de pe marginea strazii. Astea au un miros autentic care iti ramane puternic intiparit in minte, la fel ca mirosul de brad sau de tamaie.   Imi era dor de mirosul de sat de munte si de privelistea ce se asternea in fata mea.   A fost o visare pana am inceput urcarea catre satul Magura. Auzisem de aceasta urcare, pe o poteca ingusta, unde la editiile anterioare se forma o coada interminabila si in cazul unei ploi cand ajungeai sus erai inamolit si pe urechi.   Editia din 2012 a fost o exceptie. Soare, mult soare si iar soare cu o poteca uscata si o priveliste a satului autentic din inima muntelui, absolut superba.   Primul CP eliminatoriu (checkpoint) a fost la   locul denumit "La Table" la 10 kilometri de start si trebuia sa ajung acolo in 3 ore si jumatate. Eu am ajuns dupa doua ore si ceva. Urmatorul CP eliminatoriu era la Plaiul Foii dupa 26 kilometri si trebuia sa ajungem in 6 ore jumatate.

Ma gandeam atunci ca 10 kilometri ii faci si mergand cu spatele chiar si in patru labe si ca e imposibil sa nu ajungi si la Plaiul Foii in termenul prevazut.   Apoi a inceput urcarea. Sa tot urci de drag, sau asa credeam eu la inceput. O urcare pe cinste si care iti scoate ochii din cap pana ajungi sus pe creasta. Dar merita tot efortul. Am prins o zi senina si se vedea tot imprejur, nu ca as fi stiut ce vad, doar ma bucuram de aerul rece si de putinul ragaz ce prevestea coborarea catre Plaiul Foii. Acolo sus mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. Ca ma dor muschii mult prea rau fata de ce asteptam eu si ca sunt sanse mari de tot sa nu ajung si la al doilea CP. Ce era sa fac? sa cobor inapoi dupa 13-14 kilometri? sau sa continui mai adanc in inima muntelui cu sanse mari sa abandonez si sa fiu nevoit sa ma intorc tot sontac-sontac inapoi la linia de start, de data asta descalificat. Stateam pe o piatra si mancam niste fructe confiate pe care ni le dadusera voluntarii chiar acolo sus pe creasta si ma gandeam ca oamenii astia chiar se chinuie sa ne ofere ceva memorabil. Sa ai apa la peste 2000 de metri, pe creasta, e ceva (in conditiile in care la MIB, sa le fie rusine celor care au avut aceasta responsabilitate, nu mai aveau apa la un moment dat la un punct de alimentare pe Calea Victoriei, in centrul Bucurestiului) asa ca am hotarat sa merg mai departe. Respect voluntarilor. Sunteti inima acestui eveniment.   A urmat o coborare frumoasa, cu peripetii, alunecari pe pietrele pline de noroi negru, frustrarea ca nu poti merge mai repede din cauza celor din fata ce se blocasera in coborarea pe cablu apoi placerea de a face un mini rapel pe coarda, si bucuria ca am ajuns din nou pe portiunea unde se poate merge sau chiar alerga cat de cat.   Pana aici m-am miscat destul de bine, am depasit cativa, am fost depasit de majoritatea dar eram un pic mai bine, muschii ma mai lasasera sau ma obisnuisem eu cu durerea.

Ma bucur ca nu am facut niciodata crampe, fie ca am avut grija sa o las mai moale cand trebuie, fie ca nu sunt predispus la asa ceva. Nici la concursul acesta nu am avut, dar durerea la fiecare pas, cel putin pe prima urcare si apoi pe o parte din coborarea spre Plaiul Foii a fost o prietena de nadejde, si tare as fi vrut sa o injur, sa ii dau un pumn in mecla aia hidoasa si ea sa se supere pe mine si sa ne luam adio. Dar prietenul la nevoie se cunoaste asa ca m-a urmarit toata aventura mea prin muntii Piatra Craiului si a doua zi la MIB si chiar acum cand scriu tot imi da tarcoale. De injurat, injur in gand, stati fara grija, si cand ma ridic si cand ma asez, dar satisfactia ca am terminat este mult mai mare decat o durere mica care o sa imi treaca in cateva zile si pana la urma am inceput sa ne cunoastem destul de bine amandoi asa ca o accept si ma bucur de ea. Daca te doare ceva inseamna ca il ai, desi sincer sa fiu nu m-a mai durut capul de cand m-am lasat de fumat. Oare nu-l mai am?   Cum ziceam, imi parea imposibil sa nu ajung la al doilea punct de eliminare. Ce mama masii, 6 ore jumatate si 26 de kilometri.   Dupa coborarea prin padure catre Plaiul Foii am realizat ca MPC o sa fie piatra de hotar unde o sa vad de ce sunt in stare.   Alergam asa in reluare, cat sa beneficiez de gravitatie dar fara a forta prea mult muschii. Unii s-au antrenat un an intreg pentru concursul asta. Au fost la munte, au urcat, au tras ca nebunii sa obtina un timp mai bun ca anul precedent si eu am venit ca un putoi cu mot si vroiam sa termin? si nici macar nu am acordat respectul cuvenit, alergand obosit dupa ce cu o saptamana inainte facusem alt maraton, fara pregatire specifica de munte si fara sa stiu traseul.

Ma apasau tot felul de ganduri negre, ca ma accidentez, ca nu pot sa termin si ma fac de ras sau pur si simplu ca nu mai vroiam sa sufar. Si stiam ca mai am inca o alergare a doua zi cu stafeta de familie la MIB, o alergare la care nu aveam cum sa lipsesc.   E foarte important cum treci peste aceste momente si acum era momentul sa aplic ce ii spuneam surorii mele cu o saptamana in urma. Cate un pas si vezi tu ce se intampla apoi. Asa am dus-o pana la CP Plaiul Foii.   Si acolo am dat de voluntari veseli, am vazut ca ajunsesem cu o ora si ceva inainte de inchiderea checkpointului si am dat de supa aia calda si de strugurii aia dulci si deliciosi. Unii au zis ca e supa la plic. O fi fost, dar a facut diferenta intre taraiala pana la sfarsit si taraiala doar pe urcarea spre Diana.   Am stat ceva timp la CP-ul acesta, dar cand am pornit nu am mai oprit pana la finish.   Urcarea spre Diana e criminala. Stiu fiecare piatra de care m-am agatat, fiecare bucatica de radacina de care m-am prins, fiecare creanga care m-a pleznit peste fata.   Copacii de pe urcarea asta sunt crescuti cu lacrimi, sudoare si sange. De aia au radacini asa puternice.   Poate data viitoare nu o sa mai fie asa greu, dar prima oara, cand nu stii la ce sa te astepti e grav. Nu se mai termina. Urcam, urcam, tot mai abrupt si nu vedeam nimic. Doar copaci si stanci. Dar nu eram singur. Mai erau si in fata mea si in spatele meu concurenti. De fapt oameni, cu gandurile lor, cu inima in gat, cu speranta ca se termina si incepe coborarea si cu bucuria ca nici ei nu sunt singuri.    

La un moment dat am auzit niste talangi si chiuieli. Acolo sus undeva deasupra mea. Nu mai e mult, mi-am zis. Hai tragi de tine si sus poti sa te intinzi pe spate si sa nu iti pese de nimic.   Si au trecut 10 minute, apoi inca 20 de minute. Tot mai abrupt. In sfarsit i-am vazut. Aceeasi voluntari cu zambetul pe buze ne astepau rabdatori si ne incurajau.   Hai ca mai e putin, 10 minute pana la Diana, dupa aia doar coborare. Ma baieti ma!!! pai la cat am urcat ma gandesc cu groaza cat e de coborat si ce o sa mai tipe muschii la mine. Dar ii dadeam inainte. Fara oprire. Ca un melc care se duce prin iarba de 10 ori mai inalta ca el, nu stie unde, dar stie ca nu trebuie sa se opreasca.   Aproape de Diana am dat de a doua tura de voluntari care incurajau. Fetele vesele printre care si Laura, cu care venisem in masina de la Bucuresti. Tipau de parca acolo era finishul. Mai in gluma, mai in serios le-am zis ca pe o arie de 10 kilometri in jur nu mai era un picior de urs. Radeau si dadeau din talangi.   Acolo m-am trezit. Multumesc tare mult fetelor. Sunteti cei mai tari voluntari pe care i-am vazut si mai ales auzit pana acum.  

De la Diana am luat-o la goana in jos pe forestier. Nu stiu cat de tare alergam dar mi se parea ca zbor. Un fel de bucurie a finishului, chiar daca mai aveam inca 10 kilometri. Ma durea si firul de par dar eram din ce in ce mai aproape de finish.   Intr-o zi normala de antrenament coborarea de la Diana ar fi o placere, acum vroiam sa treaca toata portiunea aia abrupta.   Cand am ajuns la ultimul punct de hidratare, inainte de Zarnesti, stiam ca am terminat si ca nu mai am cum sa abandonez. Ma simteam din nou bine psihic dar fizic eram daramat. Dupa cativa de kilometri pe o poteca spre oras, am ajuns la portiunea de asfalt si acolo am vazut-o pe sotia lui Radu, Mihaela.   A alergat cu mine pana aproape de finish. Zicea ca ma lasa sa bag sprintul de final sa fie momentul meu, dar eu intrebam mereu cat mai este..

Finishul a venit asa ca o detensionare, o bucurie interna si o mandrie ca am reusit sa il termin. Nu stiu cat sprint a fost pe final dar cand am trecut linia, am uitat de tot, si de durere, si de abandon, si de foame, de absolut tot. Radu era acolo si imi aduc aminte ca ma intreba cum a fost si eu ma uitam pierdut la el.   Cum sa fie...greu, lung, obositor si cu momente de rascruce, dar frumos al dracu'.   Dupa maraton am fost sa fac un dus. Apa era rece si m-a inviorat, dar nu rece cum e la noi la robinet la campie, nuuu nene, cred ca era dintr-un izvor de undeva ca inghetai instantaneu cand ii dadeai drumul de la robinet, inainte sa apuci sa te speli.   Intre timp am fost si la camin sa vad daca cumva pot sa imi iau medalia si acolo era Catalin Clinciu si chiar el mi-a pus medalia de gat. A fost voluntar de data asta.   Cand ma invarteam pe acolo am dat si de Adrian Mila si asa am gasit si masina de intoarcere in Bucuresti. Mersi Adrian si felicitari si tie.    

Pentru organizare pot spune un mare BRAVO!!!. Faceti asta din inima si se vede. Daca medalia avea si data pe ea ar fi fost perfecta. Respect pentru ceea ce faceti, respect voluntarilor care stau peste 10 ore sa ne incurajeze, respect si turistilor veniti la munte si care ne-au incurajat (nu ca la MIB unde parca aveau mainile lipite).

Felicitari si celor din top. Inca nu imi dau seama cum puteti sa alergati acest maraton sub 4 ore. Chiar nu pot sa imi dau seama de unde aveti atata putere. Stiu ca este antrenament mult, chiar foarte mult dar trebuie sa ai si ceva aparte sa scoti un asemenea timp.   Chiar daca nu am fost in parametri normali, de la 7 ore si 40 minute in cat am terminat eu pana la 3 ore si 50 minute pot sa traga un pui de somn bunicel, sa manince si sa faca un dus si tot nu ar fi destul sa ii prind din urma.

Bravo si participantilor care au insufletit acest maraton deosebit. O sa revin cu siguranta printre voi si sper ca mai competitiv.    

Si o zic din nou: A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!

Text si foto: Cristian Bostina


Adauga comentariuUn comentariu.

Vineri, 31 Mai 2013 12:24Octavian Zagarin a spus :
Un articol foarte frumos scris. ai punctat foarte bine emotiile din timpul unei curse dificile: durere, teama, tendinta de a renuntza si apoi.....puterea de a termina competitia si sentimentul de dupa..
Bravo!! Sunt pe cale sa devin alergator de trail...:)



Afisare 21 din 248.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 > >>
Pagina 1 din 12


Alte articole despre Povesti
Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2019. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007