Primul Gerar alergat (si ultimul?)

(2)QmrGgx_31357.jpg

Prima oară când am auzit de Gerar (și nu mă refer la denumirea populară a lunii ianuarie), nu cred că am percutat că era vorba de un semimaraton de echipă, nici măcar nu m-am prins că era o cursă de sine stătătoare. Știam că e un antrenament în Poli undeva iarna, pe zăpadă-și cam atât. Oare cine se ducea la alea? Plus că la vremea respectivă nu mă apucasem încă serios de alergat, ci îmi însoțeam o prietenă la niște ture lejere, dar regulate ce e drept, în Tineretului.

Au trecut vreo 2 ani jumate de când auzisem pomenit de Gerar și iată-mă cu un program de alergări de trei ori pe săptămână, pe traseul care mă duce spre primul meu maraton full. Și iar aud de Gerar. De data asta din partea unui participant care își căuta echipă. Îmi întreb antrenorul, aud că e o cursă „fun" care ar trebui făcută măcar așa, o dată. Bineee, zis și făcut. Încep documentarea serioasă, citesc articole despre cursă din partea unor voluntari, din partea unora care alergaseră cursa, ce mai, treabă-treabă!

A durat ceva și la mine găsirea coechipierilor, primul loc fiind ocupat rapid de o prietenă, colegă de serviciu, care de altfel mă condusese aproape de mânuță spre pistele de la Lia Manoliu. Pentru coechipierul cu numărul trei (numărul trei cronologic vorbind, în ordinea adăugării la echipă) am condus un fel de interviuri online, după ce pusesem anunț pe toate grupurile de alergare din care făceam parte. Când am găsit candidatul potrivit, am făcut și o ședință de antrenament, apoi ne-am ales numele echipei, Melcii corporatiști. Gooo, Melcii!

(3)SupwzVp_32613.jpg

Înscrierea a fost un moment relativ delicat și dacă nu eram avertizați de dinainte că se dau repede locurile, rămâneam de căruță. Toate au fost bune și frumoase, am mai făcut și un antrenament înainte de cursă cu fix o săptămână (deh, e greu de sincronizat trei agende de oameni cu rude în părți diferite de lume, imediat după perioada sărbătorilor. Ei și se apropia momentul cursei din ce în ce mai mult și din ce în ce mai amenințător - cel puțin pentru mine. Ninsorile ca ninsorile, frigul ca frigul, când am fost să îmi ridic kitul de participare deja speram că apar semne de anulare sau măcar dubii de la organizatori că „da, se pare că va trebui să amânăm, uitați-vă și voi la vreme". Aiurea, nici pomeneală de așa ceva - iar vremea se anunța viscolită, ninsorile nu se opreau, iar mie mi se tot strângea sufletul miiiic mic, dar ce să fac, m-am prins în horă, acum trebuie să joc.

Și vine și dimineața cursei - TADAAAAAAAA! Asta după ce tot verificasem mailul cu o seară înainte, site-ul organizatorilor, în speranța că poate poate, iaca, o să am o zi caldă, de petrecut în pat, nu pe traseu, în adidașii mei de asfalt îmbrăcați cu șosete (soluția strămoșească pentru încălțări de alergat pe zăpadă). Și să nu uităm cagula also known as masca de ski, pe care o tot purtasem la antrenamente.

În rectorat zici că era zi de examen, doar că toată lumea își învățase și de abia aștepta să dea proba. Văzându-mi crisparea și încordarea, antrenorul îmi aruncă de colo: „Cu o moarte suntem datori cu toții, măcar să murim în glorie, nu?"   Într-un mod foarte ciudat, (aproape anti-)încurajarea asta chiar a funcționat și preț de câteva minute m-am simțit mai relaxată. Apoi am mers afară, la start. În nici 2 minute, aveam un strat de zăpadă pe noi, dar țopăiam plini de nerăbdare și de avântul de a începe cursa.

START! Ca de obicei, aproape nimeni nu bagă sprint, dar entuziasmul de început îți dă suficientă energie să simți că zburzi și să vrei să avansezi cât mai repede. Scârț-scârț la fiecare pas, mai un deal pe care erau niște voluntari creativi și plini de energie care ne încurajau fix când aveam nevoie, mai curbe, mai ocolișuri prin Energetică.

Șosetele mele au făcut față la niște ture, dar pe măsură ce acumulau zăpadă, îmi simțeam tălpile din ce în ce mai încărcate și suprafața tălpii nu mai era demult plată. Călcam pe niște bulgări de zăpadă înșirați pe toată talpa și pe lângă faptul că eram „melcul cel mai melc" din echipă, nu aveam stabilitate la pas. Ceea ce s-a reflectat foarte acut în timpul cu care am încheiat cursa, două ore și patruzeci și cinci de minute, adică fix cât primul meu semi alergat. Cel mai lung kilometru a fost, evident, ultimul. Eram gata să renunț de zeci de ori, dar privindu-mi coechipierii reușeam să mă mențin pe linia de funționare de auto-pilot. Finișul nu a fost în glorie, dar măcar ne-am ținut de mâini și am simțit victoria greu câștigată de a fi alergat un Gerar.

(1)1UDNelP_67052.jpg

Nu știu dacă aș mai repeta experiența - dar dacă aș face-o, sigur mi-aș lua încălțări potrivite și aș face mai multe antrenamente cu echipa pe traseul cursei. În rest, doar de bine - chiar mi-aș dori să revăd voluntarii din vărful dealului de la Automatică, aveau niște texte superhaioase, și nici nu se repetau. Iar atmosfera de la curse nu poate fi înlocuită de nimic - sentimentul ăla electric de fix înaintea startului, energia și starea de bine pompate cumva de bucuria altora că te văd pe tine că alergi în condițiile alea și recunoașterea faptului că suntem acolo cu toții, ninge și ne e frig, dar „we’re in it together!"

Gooooo, melcii!

Text de Ana Barbu


Adauga comentariuNici un comentariu.