Ciucaș X3 2014

Ușor, ușor încep să urc aici pe blog câteva dintre aventurile prin care am trecut în trecut.  :)  Prima dintre ele este Ciucaș X3, concurs la care am participat în 2014 și care a marcat o serie de premiere pentru mine: prima distanâă de 3 cifre parcursă, cel mai lung timp petrecut în efort, cele mai multe smiorcăieli, cursa care m-a adus cel mai aproape de colaps- Cam așa începe.  â€žCică este în regulă să te gândești la abandon-atâta timp cât nu abandonezi, așa spune o zicală. Cu toate astea mie încă mi-e greu să cred că am reușit să termin cursa-chiar dacă am făcut-o târâș pentru aproape jumătate din cursă, am reușit- Ceea ce urmează nu va fi deloc fun, fiind doar un scurt (credeâi-mă, la câte s-au întâmplat, e scurt) jurnal al cursei mele de ultra din cadrul Ciucaș X3.

Chem repede liftul de parcă aș fugi de cineva. Sunt deja în întârziere cu vreo 20 de minute și i-am spus lui Radu: „Vezi și tu, întreâine puâin atmosfera acolo, eu întârzii puâin." A ajuns în parcarea exterioară de la Promenada și trebuie să se întâlnească cu Mihaela  și Doru. Radu și Doru au întreâinut atmosfera, dar între ei, certându-se pentru că nu reușeau să se întâlnească. Åži nici nu aveau cum pentru că își dăduseră ca reper clădirea Oracle iar în zonă sunt două astfel de clădiri, fiecare dintre ei stând lângă a lui. :)))

1501122_10203000014701337_8049050784169507149_o

Ajung la ei deja transpirat și îmi cer scuze însă nu de ei îmi pasă prea mult  :D  ci de Mihaela pe care o văd pentru a doua oară. Prima dată ne-am văzut la Andrei  acasă, atunci ea fiind cea transpirată pentru că tocmai venea de la o alergare din Herăstrău. Era ora 7:00 și ea terminase antrenamentul-eu încă nu făcusem prea bine ochi.  :)  Ne leagă Pădurea Copiilor  și poate un job în domenii conexe dar atât ne trebuie și ne programăm o plecare comună către Ciucaș. Va participa la proba de semi-maraton, o probă recunoscută pentru dificultatea ei întrucât include o urcare de care o sa am parte și eu-

Radu știm cu toâii de ce vine,  :D  iar Doru, ei bine Doru vine să alerge, dar în afara concursului, cu mine. Vine să mă susâină moral și să alerge pentru ultimii 46 km care vor avea loc cel mai probabil noaptea. Pentru a ne asigura că nu încălcăm vreo prevedere a regulamentului, am sunat în prealabil organizatorii și am primit accept-ul acestora, așa că iată-l pe Doru pentru a treia oară (după 7500 și 2×2) exersându-și rolul de dădacă. :))) Ceea ce face înseamnă mult pentru mine și reprezintă încă un argument al faptului că o cursă precum 7500 te leagă de coechipierul tău sau âi-l face dușman. Pe noi ne-a legat.

Eu voi participa la proba de ultra maraton, proba ce are 105 km și 4900 m diferenâă de nivel. Cel mai mult până acum am parcurs cam 80 km, când m-am rătăcit la VLC, dar una este să parcurgi distanâa căutând finish-ul și deci crezând că totul se va termina atunci când îl vei găsi, fie la 70, la 75 sau 80 de km și alta este acum, când știu că linia de finish este fix la 105 km depărtare de mine.

10571948_10203000114383829_6270612386934421226_o

N-avem mult de mers până la Cheia, vreo 140 km, dar ne grăbim să ajungem la ședinâa tehnică așa că profit de o oprire la benzinărie și mă schimb repede în WC-ul lor, renunâând la hainele de birou. Are Mihaela un haz molipsitor-ne povestește pe drum diverse de pe la concursuri și constat că eu sunt mic copil pe lângă păâaniile ei. :)) Nici nu știu când a trecut timpul că noi am și ajuns la sala de sport din Cheia, locaâia unde se va âine ședinâa tehnică.

La sala de sport, lume multă, mă vad cu Marcela, cu Ovidiu  și cu Magdalena. Consultăm împreună harta să vedem ce și cum, mă întâlnesc și cu Sebastian  și Laurențiu. Alergătorii sunt o comunitate aparte, la fel și triatloniștii. Dar parcă au ceva deosebit alergătorii ăștia montani faâă de cei care aleargă pe asfalt, așa-mi pare mie- Cine știe, poate doar îmi pare- Oricum sunt doar cââiva cei care fac parte din toate cele trei comunităâi și asta pentru că majoritatea sunt specializaâi pe unul din sporturile astea. Așa și trebuie pentru că, precum tigaia magică care face de toate dar nimic nu iese bun, așa și aici, nu le poâi face pe toate bine, dar poâi să fii turist ca mine.  :P  Eu am avut concursuri dese, prin locaâii frumoase, dar rezultate ioc! Am avut o strategie cum nu se poate mai proastă și asta mă costă și acum. În fine, asta este deja o altă discuâie.

Aflu astfel de la Dragoș că banda biodegradabilă care a făcut senzație atunci când a fost anunțată pe Facebook, nu este chiar atât de eficientă și asta pentru că are un neajuns major: are un gust delicios. Caprele și oile știu asta foarte bine pentru că înțeleg că în timp ce ei marcau traseul cu faimoasa bandă, după ei venea cuminte o capră care la culegea din mers. :))) Super! Noroc că traseul a fost marcat și cu bandă normală, alb-roșie. În plus, traseele au fost marcate și cu vopsea verde, roz sau portocalie în funcție de cursă. Culoarea de la care o să mi se facă rău astăzi: portocaliul. Aflu totodată că traseul este marcat pe alocuri cu pătrățele reflectorizante pentru orientarea pe timp de noapte. Un aspect care nu mă încurajează este faptul că banda aia alb-roșie a fost utilizată pentru marcarea tuturor celor 3 trasee, iar pe alocuri traseele se vor intersecta astfel încât punctele și săgețile de vopsea vor avea variate culori în zonele acelea. De data asta chiar n-aș mai considera-o o aventură dacă aș mai face în plus vreo 10-15 km- Dar asta nu se va mai întâmpla, îmi zic. Azi (bine-și o parte din mâine :P) voi parcurge traseul oficial!  :)

Plecăm de la ședință la Hotel Cheia, unde suntem cazați. După ce facem formalitățile și ducem bagajele în cameră, coborâm la restaurant pentru a ne îndopa cu ceva calorii. Revin puâin pentru că îmi amintesc de momentul când Doru plătește camerele la recepție. Deschide portofelul și acolo îmi arată o ecografie micuță din care se vede un pui de om- „E fata mea, mah!" „Știi deja că e fetiță, Dorule?" „70%!" :)))) Deci Chrissie Wellington e la 70% din potențial, s-o vedem la 100%!  :)

Revin- Aleg 2 porții de mămăligă cu brânză și smântână și mă retrag în cameră unde mă apuc de făcut bagajul pentru mâine. Folie de supraviețuire, șervețele, ibuprofen, busolă, buff, șosete de schimb, haină de ploaie, telefon, frontală, baterii, harta traseului + descrierea acestuia, mâncare (migdale, smochine, glucoză, kriptonită, geluri, săruri de rehidratare, anticârcel, pastile de electroliți). Par multe dar trebuie să le am cu mine. În părțile laterale ale rucsacului am două bidoane: unul doar cu apă, celălalt cu apă în care am dizolvat 3 geluri, o pastilă de electroliți, un pliculeț de săruri de rehidratare și un pliculeț de anticârcei. Am de gând ca, de data asta, să mănânc la fiecare 20 minute câte ceva: fie o smochină, fie o migdală, nu toate odată ca până acum. În plus, la fiecare 3 ore ceasul mă va anunța că trebuie să îmi prepar un nou bidon cu licoarea magică. Totul este planificat pentru a rezista 21 de ore luând în calcul că în plus, mă voi baza și pe ce voi găsi în punctele de alimentare. Deci, target să termin cursa: preferabil 24 de ore (timpul limită dincolo de care oricum voi fi descalificat).

După ce atașez și bețele la rucsac, constat că este destul de greu- „Lasă mă, Vladone, că le lași acolo și tragi fără ele și dacă după cursa asta constați că nu le-ai folosit, nici că le mai iei!" zice Doru. Åži așa intenționez să fac. Într-un final bețele se vor dovedi cruciale pentru mine-

1781144_10203000087423155_5885687198673128374_o

Totul e pus la punct așa că adorm rapid. Mă trezește însă o alarmă pe la 2 noaptea, mă uit la ceas și văd că mai am 3,5 ore de somn. Ce norocos sunt-

Ora 5:50 mă găsește la start-ul cursei unde mă vad cu Mihai, Florin, Levente  și iarăși cu Sebi Butcovan. Ne urăm succes pentru că în cursa asta, trebuie să ne încurajăm mai mult decât în oricare alta în care ne-am întâlnit. Doru s-a trezit și el și a venit cu mine ca să se asigure că plec, așa mi-a spus! :)))))

După aproximativ 5 km simt că mă obosesc inutil, așa că scot bețele și încep să le potrivesc lungimea din alergare. Dar un filet pur și simplu nu merge, se rotește în gol. Încetinesc ritmul încercând fel de fel de variante, mai scurt, mai lung- Tocmai când deja mă și vedeam ajutându-mă doar de unul, Dumnezeu îmi dă primul semn că s-a trezit și reușesc să găsesc o poziție optimă a elementelor, astfel încât filetul să funcționeze. Mă repornesc într-un ritm acceptabil.

Deja încep să se formeze grupurile, iar eu nu mă dezic de la regulă. Formez repede o haită  :P  cu 3 tipi: Mihai, Victor și Alexander. Aleargă bine băieții dar dintre toți, cu Victor am chestii în comun: și lui îi place triatlonul și este la începutul carierei de „ultraș" montan.  :)  Discutăm din alergare despre biciclete și competiâii. Are un Ironman în palmares așa că urcă câteva trepte pe scara mea de valori.  :D  Vorbim și despre legendele triatlonului și profesioniștii contemporani cu noi; le zicem pe porecle sau numele mici-Crowie, Dave, Macca-zici că-s toâi cel puâin prieteni de bere cu noi. :))

Trecem prin Cheile Văii Stânii așa că amuțim pentru o perioadă. Canionul îngust prin care trecem este splendid. Nisip pe jos și aproape că îi poâi atinge marginile daca întinzi mâinile. Dar nisipul ăsta nu-mi priește deloc- Când o să îmi iau și eu gaitere ca tot omu’? Simt cum nisipul îmi intră în bașcheâi și simt că nu e de bine.  :)  Dar nu mă opresc de teamă să nu ratez șueta cu grupul și îmi spun că mă voi opri la următorul punct să mă eliberez de balast. Greșit, greșit rău-

10633660_10203000130784239_4507141830058785568_o

10669101_10203000147584659_3947359475361841453_o

Ieșim din canion și un alt grupuleâ ne prinde din urmă așa că începem să urcăm toâi spre culmea Valea Stânii. Suntem rapid înconjuraâi de o haită de câini ciobănești, dar am beâe! Åži noroc că nu numai eu, așa că împreună cu cei din grup care au, formăm un semicerc în spatele grupului și mergem încet ca racii cu beâele întinse spre câinii ăștia bine crescuâi. Un coleg de suferinâă urlă mai tare decât câinii un „Marș la oi!" care se dorește a fi categoric, dar se pare că vocea nu-i este recunoscută. Scăpăm însă ieftin și ne continuăm urcarea.

Gașca se sparge așa că acum alerg singur. Am renunâat de ceva timp la frontală, iar acum soarele începe să ardă. Îmi mulâumesc în gând pentru că am luat beâele cu mine. Timpul trece repede și ajung la CP 5 fiind deja cu 27 km mai aproape de finish. Voluntarii mă întâmpină cu aplauze și nu știu ce să mai facă ca să-mi fie pe plac. Așa voluntari aveam să văd până la sfârșitul concursului. Oameni foarte dedicaâi, gata să te ajute și să te sprijine, cum n-am mai întâlnit la niciun concurs până acum. Pentru moment am avut impresia că-s toâi alergători și de-asta se manifestă așa, pentru că știu ce înseamnă să ai nevoie de ajutor și de o încurajare atunci când deși âi-e greu, încerci să maschezi asta. Ori mă citesc ei foarte bine, ori nu sunt eu un bun actor- Nu mă simt prea bine, nisipul de care am scăpat sus la CP 5 mi-a avariat puâin tălpile. Tot aici profit de câteva clipe și îmi prepar o nouă doză de elixir anti de toate.

Plec mai departe. Traseul urmează o potecă printr-un jnepeniș des și înalt. Zăresc turiști și dintre ei se distinge un grup de școlari conduși de niște doamne. Toâi se dau în lături și încep să aplaude și să mă încurajeze. Realizez că sunt într-o cursă și încep să grăbesc cadenâa pașilor. Am în continuare pietricele în bașcheâi dar după ce pătrund înăuntru și „joacă" puâin acolo, își găsesc un loc în branâuri și nu le mai simt. Dar asta nu înseamnă că nu își fac treaba încet dar sigur-

Telefonul sună, însă nu pot răspunde imediat pentru că-l am în rucsac. Ajung la CP 6 - Pas Bratocea și aici mă uit la telefon, Doru. „Dorule, mai am 30 km și ajung la Măneciu, mă." încep să îi spun până să deschidă el gura. Mă va aștepta acolo, știu asta.

Grăbesc pasul și ajung la CP 8 - Vârful Uliâa, la 1.542 m altitudine. Mă opresc la punct să mănânc ceva și aud un zumzăit care se transformă rapid într-un uruit asurzitor. Doi tipi pe niște motoare de enduro, echipaâi în niște exoschelete dure, opresc la îndemnul voluntarilor care îi atenâionează că vin alergători. Tipii întreabă ce se întâmplă cu noi. „Este un ultra maraton, aveâi grijă că vin concurenâi. Aleargă 105 km." „Cââât mă?" Pe voluntar îl bufnește râsul.

Traseul este marcat excelent așa că ne este ușor să îl urmăm. Tot coborâm și la un moment dar reintrăm în pădure. Undeva în depărtare se aud mașini și știm astfel că suntem aproape de Măneciu. Ieșim din pădure, traversam DN-ul după care intrăm în curtea hidrocentralei (cred). Aici marcajul arată spre dreapta, ocolind astfel o clădire din incintă. Însă un muncitor ne spune să o ocolim prin stânga că-i mai scurt. Ne apucă râsul la auzul vorbelor sale, dar Sebi și cu mine știm amândoi cât de mult contează fie și 10 m scutiâi acum. El pare OK însă pentru mine, cei 60 km parcurși până acum, încep să își arate colâii.

Intrăm pe un drum drept și asfaltat care este de fapt barajul și vedem la 100 de m în faâă, punctul de alimentare. Chiar dacă nu l-am fi văzut, și-ar fi făcut simțită prezenta pentru că un grup de fete țipă și ne încurajează like there’s no tomorrow.  :)  Îl văd și pe Doru venind în alergare spre noi. Poartă tricou ca al meu, inscripționat cu Pădurea Copiilor și după ce mă îmbrățișează îmi spune: „Vezi frate, am vrut să-âi fac o surpriză, că doar facem o echipă amândoi!". Nu apuc să-i mulâumesc că mă și trezesc cu o supă în faâă și începe: „Bagă cartofi fierți cu sare!", „Paste vrei?", „Hai spune ce vrei că avem de toate aici." Åži chiar era ca la împinge tava în punctul ăsta! Aici mă revăd și cu Radu care se poartă la bustul gol și desculț. Ne face câteva poze și reechipați, pornim pe ultima bucată a traseului și cea mai cumplită pentru mine.

Am ajuns la Măneciu cu o rezervă de cam 2 ore jumate și teoretic, nu mai aveam de parcurs decât puâin peste un maraton, 46 km, iar timp mai aveam la dispoziâie aproximativ 11,5 ore. Eram relaxat, convins fiind că, deși mă simțeam tot mai rău, voi termina nenorocirea asta. Aveam să mă înșel amarnic. Oboseala acumulată în ultimele luni prin participarea la competiâii grele și dese, lipsa unui antrenament specific și creierul meu, arma cu care venisem în cursa asta știind că exclusiv fizic îmi va fi extrem de greu să o duc, aveau alte planuri pentru mine-

Sebi a luat-o la goană înainte, Victor care rămăsese în spate, mă depășește și el și încet, încet, se lasă seara. Doru începe să mă streseze pentru că se uită la ceas din 5 în 5 minute și la un moment dat îmi spune: „Frățică, nu vreau să te superi, dar dacă nu faci ceva să compensezi cumva halul în care te miști, s-ar putea să nu termini în timpul limită- Urcarea aia de la final o să te facă zob- Hai măcar pe plat mai trage puâin de tine-". Gândul că aș putea suferi primul DNF din „carieră" mă sperie și îmi activează instinctul de fight or flight.  :P  Nu mă âine însă prea mult, nu pot, pur și simplu nu mai pot- Încerc să îmi iau repere când ajung pe plat. „Hai Dorule, până la boschetul ăla" apoi „până la banda roșie" îmi zic și asta dă roade puâin. Doru încearcă să mă menajeze și când ajunge aproape de reperul ales se oprește din alergare, eu însă până nu trec de el nu mă opresc. Trebuie să mă agăț de ceva mental vorbind iar faptul că trec de reper alergând chiar dacă sunt praf de fapt, îmi dă un mic plus de încredere în mine.

10662149_10203000118743938_4469533037965453234_o

La CP - Vârful lui Crai ne mai oprim puâin să ne umplem bidoanele pentru că voluntarii de-aici ne avertizează că la următorul CP, la Tabla Buâii, nu vom avea apă. Nu prea-mi convin cele spuse de voluntari și asta pentru că la ritmul de melc în care mă deplasez, consum totuși apă foarte multă. Din cauza asta, trebuie să am grija să introduc și sărurile la loc, așa că beau și din celălalt bidon care simt că nu mă hidratează deloc, după fiecare înghițitură de licoare, altă de apa fiind necesară. Nu prea mai transpir, sau cel puâin așa simt, dar cu apa pe care o torn în mine trebuie să am grijă să nu diluez rămășițele de săruri pe care le mai am în organism. Echilibrul este foarte fragil: deshidratare și pierderea sărurilor din corp -> crampe musculare, posibil convulsii, greață, amețeli, incapacitate de alimentare, senzație de oboseală și alte chestii nasoale; supra hidratare și (astfel) diluarea sărurilor existente -> crampe musculare, senzație de oboseală, incapacitate de alimentare, hiponatremie, blocaj renal și de aici potopul. Nu știu ce se poate întâmpla, n-am mai parcurs distanâa asta, n-am mai stat atâta timp în efort. Partea buna este că urinez, deci elimin apa din corp, că dacă nu urinam era de rău: fie nu aveam ce elimina which is bad, fie corpul apela la mecanismul său de urgenta și reținea apa în corp ca urmare a lipsei de săruri which is bad. :)))) Mă bufnește râsul când mă gândesc că niciodată ca până la cursa asta, n-am fost atât de atent la culoarea pipiului meu care și ea îmi transmite informații prețioase despre condiâia mea: pale yellow - good, pale dark - call for Dr. House.

Merg mai departe, urmează o urcare lină dar se vede și capătul ei hăt departe. Mă demoralizează asta așa că bag capul în pământ și când îl ridic, încerc să nu privesc în zare. Doru este cu ochii pe ceas și îl văd încruntat. Îi spun: „Dorule, nu pot mai mult- Crezi că eu n-aș vrea-" și ca răspuns primesc „Stai mă liniștit, am zis eu ceva?". Dar știu că încet, încet își pierde speranțele pentru mine, speranțele de a termina în timpul limită. Mai am 26 km dar trebuie să fac ceva, să îmi găsesc resursele de undeva pentru că urcarea aia de la final, de 1.000 m în 4 km mă va îngenunchea efectiv-

10688024_10203000119503957_5072097023335165124_o

Grupul nostru mai dobândește un membru. Îl cheamă Mihail  și pare mai mult decât dornic să terminăm împreună. Åži el este avariat însă la un genunchi și ne spune că dacă nu îl luăm cu noi, el va abandona. Merge alături de noi și ne tot întreabă dacă ritmul lui este OK cu noi. Îl liniștesc spunându-i că vom termina împreună pentru că nici eu nu stau pe roze, iar Doru va rămâne cu noi indiferent, deci vom fi 3 în noaptea ce va urma, prin pădurile și pe munții patriei.  :)

Aprindem frontalele și mergem pe drumul care ne va duce către CP - Valea Stânii. Dintr-o dată, auzim pe cineva fluierând dar pentru moment nu ne dăm seama de unde vine zgomotul. Fluieram și noi și zărim lumina unei frontale undeva în dreapta jos, într-un loc care nouă ne pare abătut de la traseu. Doru ne spune să mergem înainte că se va interesa el de situaâie. După un timp, îl aud pe Doru venind din spate cu cineva, vorbesc amândoi. Cine să fie oare? Sebi-care se rătăcise- :)) Îi spun că dacă vrea, poate să plece iarăși înainte dar îi sugerez că n-are rost să se opună destinului, că iar se va rătăci și noi iar îl vom prinde din urmă. :))) Va rămâne alături de noi până la sfârșit, dovedindu-se a fi un aliat neprețuit pentru noi.

Începem să fim depășiți iarăși dar deja nu îmi mai pasă dacă termin sau nu în timpul limită, am renunâat la planul ăsta de ceva timp- Nu trebuia să fac asta, trebuia să cred în continuare- M-am așezat confortabil pe ideea că scopul este totuși să termin concursul. Primul pas fusese făcut- Primul pas după care urmează altele care conduc către eșec- Åžtiu teoria dar pur și simplu am fost incapabil să continui să cred în scopul meu inițial și în mine. Åži dacă eu nu mai credeam, cine s-o mai facă? Doru care se uita la ceas? Sebi care era cu două viteze peste mine? Mihai săracu’ care și el își târa corpul după el?

Al doilea gând care îmi încolțește în minte odată cu apariția durerilor de genunchi, este să renunâ când ajung la Valea Stânii. Îmi zic că îmi ajunge pe ziua de astăzi, că mulâi au renunâat la cursa asta și că ar fi o decizie înâeleaptă din partea mea să renunâ acum. Îmi vin în minte cuvintele Andei care mă întreba înainte de concurs de ce mă chinui în cursa asta, ce am de demonstrat? Mi-e clar-"armura" mi-e vraiște iar încornoratu’ pătrunde prin toate breșele ei ademenindu-mă cu supe aburinde, așternuturi calde, dușuri revigorante și altele asemenea. Încep să îl invoc pe Dumnezeu, doar la 7500 a mers- Ciudat mă simt. Timpul trece în defavoarea mea.

Cu chiu cu vai ajungem la CP - Valea Stânii iar de aici începe calvarul- Urmează să urcam cam 1.000 m până pe Vârful Gropșoarele, la 1.882 m. Totul în vreo 4 km ne spun voluntarii, restul urcușului fiind mai lin și desfășurându-se pe culmi. Bucata asta este recunoscută pentru duritatea ei, mai ales că vine după ce ai în spate 85 km parcurși. Åži într-adevăr, ce întâlnesc aici depășește orice imaginaâie de-a mea de până la acel moment. Nu știu, dar personal nici la 7500 n-am întâlnit așa urcare abruptă. E drept-n-am ajuns pe Bucșoiu. Pur și simplu aici, dacă te lași să cazi în faâă, te oprești după cam 50 cm, atât este de abrupt. Este mai mult o urcare pe pământ însă trebuie să ne și căâărăm puâin pe niște bolovani imenși și să trecem peste buștenii căzuâi. Din când în când ridic capul în sus și dau cu frontala peste marcajele impecabile, de noapte. Se află al dracu’ de departe fiecare- Doru a luat-o în faâă să se asigure că nu greșim traseul pentru că noi vedem marcajul înainte dar nimic nu ne garantează faptul că până acolo trebuie să ajungem în linie dreaptă. Eu îl urmez gâfâind în draci. Dar trag de mine deși încep să am probleme grave și de echilibru. E, de-astea n-am mai avut până acum!  :)  Am început urcarea asta cât de în forâă am putut eu știind că dacă mă opresc, îmi va fi extrem de greu să mă repornesc. Dar nu aveam cum s-o parcurg dintr-o bucată- După mine este Mihai care din când în când ne mai spune de pe GPS cât mai avem de urcat. Are beâe de-acum, Sebi i le-a dat lui. În spatele lui Mihai vine Sebi care închide plutonul și are grijă să ne mai tempereze elanul spunându-ne să ne oprim pentru pauze. Elan care oricum se desfășoară în reluare-

10669008_10203000114343828_6642627993900937009_o

Înjur de mama focului, iar irascibilitatea mea este până la cer. Nu mai suport nimic. Nu mai suport că nu pot să mai mănânc, nu mai suport că trebuie să beau apă, nu mai suport iritaâiile astea în locuri nu tocmai plăcute. Ce dracu’ caut aici?!? Abia mă mișc, mai âin și pe alâii în loc și îi forâez oarecum să-mi tolereze ifosele de virgină, nu mai am cum să termin în timpul limită (așa credeam atunci), mi-e foame, mi-e sete și una peste alta, mă ia și somnul!!! Iar blestemăția asta de urcare nu se mai termină odată!!!

Am ieșit din pădure de-acum și începe să ne bata vântul- Mare noroc am avut cu vremea- Dacă mai și ploua- Ridic frontala în sus și nu mai văd niciun marcaj, doar o altă frontala care stă fixă. Urcăm de-a dreptul către ea și avem surpriza să găsim aici un voluntar stând nemișcat, doar să ne servească nouă drept baliză. Incredibil cum stă acolo nemișcat de parcă nu e ora 2 dimineață și de parcă se afla în slip, pe plajă, nu la 1.800 m cu vântul în frunte. Odată cu apariția tipului, se termină și urcarea asta care efectiv m-a secătuit de energia pe care nu știu de unde am mai scos-o- Dar asta nu înseamnă că nu mai avem de urcat-

Vedem în zare pe o culme, alte câteva frontale care urcă. Iarăși urcăm? Doru ne spune că pe-acolo e traseul dar nu prea se pupă cu harta plus că noi acum coborâm iar până la cei pe care-i vedem pare o distanță scurtă. Nu, nu are cum să fie pe-acolo traseul- Ar însemna să coborâm și să urcăm apoi iarăși abrupt! „Sigur s-au rătăcit-" Dar Doru tace, știe ce urmează- Cred că deja nu mă mai suportă dar îl mai ameninț din când în când cu bățul de treking. :)))

De ce ne era frică, de aia n-am scăpat astfel încât, după o porâiune expusă, cu lanâuri (acum la final ?!?), iată-ne urcând iarăși pe urmele celor pe care i-am văzut înainte-

Mi-e somn și începem să coborâm într-un final- Am trecut și de CP 14 - La Răscruce și acum „doar" 10 km ne mai despart de finalul ăsta la care visez încă de la Măneciu. Am scăpat de gândurile abandonului, nu mă întrebaâi cum- Genunchii âipă pe coborârile astea, aproape-i aud-și pe-ai mei și pe-ai lui Mihai- Dar continuăm să mergem, să coborâm. Din când în când Mihai mă întreabă cum mă simt, și eu pe el, și Sebi pe noi că Doru cred că mai are puâin și mă bate.

Somnul care m-a cuprins de câteva ore, devine acum și mai pregnant. Dacă mă uit în lumina frontalei mă ia somnul, dar n-am încotro să mă uit. Din când în când moțăi din mers și mă trezesc la realitate brusc, întrebat fiind câteceva de băieâi.

Au fost cei mai lungi 10 km din viaâa mea, dar se vor termina curând. Vedem o lumină care joacă în noapte și auzim scandări răgușite și felicitări. Ne-au văzut că ne apropiem- Sebi face o glumă proastă și spune să trecem finish-ul âinându-ne de mână și în sprint! Mihai repede mă întreabă „Ai auzit, mă?!?" :)))). Îi spun că am auzit dar că mă fac că nu. Tot Mihai mă întreabă dacă realizez ce am reușit să fac- Îi spun că nu și chiar așa este-și acum mi-e greu să realizez asta darămite atunci când eram atât de îndobitocit încât vedeam zâne și feți frumoși peste tot.

Este ora 4:30 dimineața și la 22:39:18 de la start, trec linia de finish încheind astfel cea mai grea încercare prin care mi-a fost dat să trec în ultimii 29 de ani-  :)  Am terminat pe locul 37 din 40 cââi au reușit să termine cursa. Au fost 59 de înscriși din care 52 au luat startul și după cum spuneam, doar 40 au trecut linia de finish. Dar astea-s doar cifre-

La finish, Robert, câștigătorul (și) din acest an al probei de ultra cu un timp ireal de 12 ore și un pic, face un gest de caracter așteptându-ne și oferindu-ne medaliile. Frumos.  :)

Mă gândesc la ce am reușit să fac până aici-că am plecat dis-de-dimineață și că am ajuns aici, la finalul cursei. Că mi-am depășit limitele, atât pe cea a distanței parcurse, cât și pe cea de efort. Că durerea fizică este într-adevăr total suportabilă comparativ cu gândul abandonului și incapacitatea conștientă de a continua cursa. Că poâi fii oricât de pregătit, o astfel de cursă are planurile ei cu tine- Te va chema la start, te vei bucura pe traseu, te vor durea chestii, vei jura că nu mai vrei ultra, te vei ruga la Cel de sus, doar să constați apoi că totul a fost o aventură pe cinste pe care, chiar și în genunchi, tot ai terminat-o. Cam așa a fost pentru mine la Ciucaș X3.

Salut profesionalismul organizatorilor și apreciez traseul impecabil marcat. Respect pentru voluntarii extrem de bine pregătiți, disponibili și implicați!

Nu pot trece cu vederea calitatea și designul articolelor din kit (buff-ul și tricoul), le voi purta cu mândrie! Åži merită semnalat un ultim aspect pe care personal îl întâlnesc aici pentru prima dată și anume faptul că medaliile au fost diferite pentru fiecare cursă în parte.

Respect maxim tuturor celor care s-au aliniat în dimineața aia rece la start, indiferent dacă au terminat sau nu cursa. Ne revedem anul viitor! :)"

10633466_10203000150464731_6334396625421520659_o

Material redactat de Vlad Tanase.


Adauga comentariuNici un comentariu.