Maratonul International Bucuresti 2011
"I’m findin’ it hard to believe/ We’re in heaven".
Cand a sunat ceasul, la 5.00, primul gand a fost sa-mi verific starea de sanatate. Aproape ca pot sa respir pe nas, gatul nu mai ustura asa tare . Dupa 5 zile in care citisem doar despre cum se alearga maratonul racit cobza, cum sa faci sa te concentrezi pe cursa si sa uiti de febra, tuse si nas infundat - un prim semn de usurare.
La 8:30 sunt la corturi. Timp de o ora, pana la start, ma intrec in a face prostii, lucruri fara sens. Ma duc la standul RCM pentru tricou de club. Gabriel gaseste un "L" pentru mine. Dau sa ma schimb acolo, pe loc. Incep sa pierd foarte multe chestii (un coleg de club mi-a recuperat, pe rand, de pe jos : cheile, buletinul, sulul de hartie igenica cu bixtonim). Aer, am nevoie de aer.
Ies afara, la aer, sa ma adun. Fac ordine: numar de concurs, ceas, geluri, bixtonim, servetele. Simt ca am uitat ceva, o iau de la capat, dar toate sunt la locul lor.
Ma hidratez, ma relaxez. Atat de tare, ca nu-mi dau seama ca s-a facut 9:25 si nu m-am dus inca la buda. Ma pun la coada la ecologica, cu ochii pe ceas.
E 9:29, ma indrept spre start. E bine. Dumnezeule, de ce s-au facut doua cozi, doua starturi? E coada mare de iese din rond si una mica, cam la sfert din cea mare. Stiu ca la maraton sunt mai putin inscrisi decat la stafeta+semi+cursa populara, asa ca decid pe loc- coada mica e pentru maraton, negresit. Ma pun la rand, cu urechile ciulite pentru start, pregatit sa pornesc Garminul la secunda. Dar stai: sunt cam multe burti in jur, nu e ciudat? Intreb un pusti ce se alearga pe culoarul asta, "se tine o cursa" imi zice, intreb si pe cineva de la coada vecina. Ma lamureste, coada mare e pentru mine. Ma trezesc la timp si ratez astfel sansa de a fi coleg de pluton cu Narcis Raducan si Adelina Pestritu, in cursa populara.
In sfarsit! E 9.30, sunt in coada cozii bune. Am in fata un maraton intreg, pe care nu trebuie decat sa-l alerg.
Se da startul. Trec si eu prin fata km 0, dupa vreo 2 minute.
Imi aduc aminte ca intr-adevar am uitat ceva - stretching-ul. Asta e, las ca il fac la sfarsit.
Primii 10 km. Alai si voie buna, glume de pluton, recunoasterea traseului. Ce dragut, la Timpuri noi e muzica , cineva canta latino pentru noi. Zambesc si aplauda la mine, zambesc si eu a recunostinta, dar sunt neatent si iau o balta care ma tine cu picioarele ude pana la sfarsit.
Chiar la final de prim tur trece pe langa mine kenyanul din frunte cu alaiul aferent de politisti, oameni de ordine si camere de filmat. Fac rapid niste socoteli: eu am facut 10 km, el e deja la 20. Cu putin noroc, ma mai prinde o data din urma , chiar inainte de final :).
Inca 10 kilometri. Am luat startul din coada, depasesc pe parcurs alergatorii mai putin grabiti. Trec si de cativa colegi de club (nu prea multi, e adevarat), probabil incepatori ca mine. Incerc sa ii incurajez, dar nu am vorbele la mine. Zambesc din nou la Timpuri noi, calc din nou in balta - oricum nu mai conteaza.
Inchei si turul 2. La rond trag cu ochiul la linia de finish: e intinsa panglica, lumea se agita - semn ca trebuie sa soseasca castigatorul. Nu m-a depasit a doua oara, se cheama ca am redus diferenta dintre noi : ) .
Al 3-lea tur. Observ un domn simpatic de la club care e omniprezent pe traseu. Mi se pare ca ma depaseste intr-una, de mai multe ori din fata si din spate. Cred ca alerga 5 km inainte si 2 inapoi. "E specializat pe super" ma gandesc, "si incerca omul sa inteleaga ceva din alergarea asta".
Ma simt bine, dar asta nu conteza. Socotelile incep dupa 30 de kilometri. Eram patit de la ultimul long run, planificat pentru 32 km, dar in care nu am putut sa trec de limita 30. M-am izbit de zid pe la 28 - si izbit am ramas cateva zeci de minute, incluzand aici un pui de somn adevarat pe pajistea de langa lac din Tineretului.
Ultimul tur. Inca ma simt bine, dar intru pregatit pentru ce e mai rau. Stiu clar ce am de facut, am pregatit in minte de zeci de ori momentul : trec pe avarie, deconectez creierul de trup, fac stangul - dreptul - stangul - dreptul pana la sfarsit.
Anca si copiii ma intampina chiar la intrarea in turul 4, asta imi da un avant fantastic. Ma uit la ceas, alerg cu 4:30/ km, aproape doua minute mai rapid decat viteza propusa. "Ce faci ? 6:15, remember?".
La Mihai Bravu raman singur. Sunt mai multe grupulete in fata, mai multe in spate, nimic pe langa mine. Imi place singuratatea la antrenamente, dar acum mi-ar prinde bine un "autobuz". Incerc sa "ma sui" intr-unul din fata.
Prind un ratacit, alerg 200m cu el, dar se opreste . Il vad cum incearca sa revina, chiar trece pe langa mine, dupa care ramane iar in urma, la pas. Nu inteleg. Ba inteleg, e lovit. Eu mai am un gel, poate i-ar prinde bine, poate deja e prea tarziu.
Ajung din urma si un alergator din club, incerc o incurajare, dar omul e in lumea lui, imi zice doar ca "acum oricum e bine". Iar nu inteleg, dar in sinea mea sunt de acord cu el.
Prind si niste corporatisti de la "Pret-Apa-Casa", alergam impreuna vreo 800 m, pana la Camera de Comert. Dar Garminul nu minte, suntem din ce in ce mai lenti. Se pare ca se termina benzina si pe aici.
Ma duc mai in fata, langa doi baieti mai proaspeti si care par ca tin pasul pe care il caut - 6:15. Teapa, sunt doi stafetisti de cartier, scandalagii, se gandesc pe unde sa sunteze cateva sute de metri, se opresc, fug in zig zag, sprinteaza pe langa mine. N-am ce face - trebuie sa scap de ei inainte sa ma distruga psihologic, asa ca accelerez, mai mult decat as fi avut nevoie la km 38.
Pe bulevardul Unirii simt deja o energie pozitiva. Odata cu asta, furnicaturi in muschii bratelor si mainile amortite complet. Picioarele sunt bine.
Intru in rondul de la Alba Iulia. (Stiu ca pentru ce am trait in urmatoarele doua minute medicii ar gasi rapid o explicatie din care nu ar lipsi endorfina, morfina alergatorului de cursa lunga. Nu cred, "am fost pe endorfina" de atatea ori, la antrenamente, stiu ce aia! Asta care urmeaza a fost o traire adevarata, metafizica, metachimica, "suprarenala").
Nu sunt "high"- am aripi, planez, la o adica pot sa fac rondul asta fara oprire cateva zile sau pana o ambulanta ma aduna de pe jos. Serenitate, asta imi vine in minte.
Oamenii de pe margine aplauda si dau din maini la mine, probabil ca mai si striga ceva, dar nu ii aud, de fapt nu mai aud decat o muzica de undeva de la scena - "I’m findin’ it hard to believe, we’re in heaven" , dar nu sunt sigur ca astea sunt vorbele sau asa le potriveste creierul meu. "Sure we are" m-am gandit.
Inteleg ca nu mai pot claca, nici pomeneala de bonk astazi. Nu o vad pe Anca si copiii, dar ii simt pe undeva, peste tot. Cred ca plang un pic, pe dinauntru, de fericire. Pentru ca sunt fericit - stare de gratie care nu imi e neaparat familiara.
Imi impun totusi sa inchei reveria - mai e inca de tras : 2 km pana la piata Muncii si retur. Tipul simpatic de la club care m-a incurajat de mai multe ori (cred ca isi terminase treaba lui de mult, avea numar de semi) imi da un nou boost, un domn dintr-un bloc care filma de la etajul 2 zice "hai ca nu mai e mult, e ultima tura" ("de unde stie ca e ultima tura, n-or mai fi si altii, in penultima?"). Am intors la Muncii , i-am vazut si pe ai mei , am ajuns pentru ultima oara in rond , am reusit sa ma incadrez pe culoarul bun, cel care ducea la finish. Am terminat.
Pentru mine, 9 Octombrie 2011 a fost o zi fabuloasa. Viktor Rothlin, campionul european la maraton, ii pregatea pe bobocii de la MIB 2011: "La start te vei simti ca un copil, la finish ca o persoana matura. Intre aceste doua momente, multi vor putea sa isi retraiasca viata. De aceea e maratonul atat de special. Nu conteaza timpul obtinut, e vorba doar de parcurgerea unei distante care iti permite sa devii un alergator adevarat". Cam asta a fost.
Sunt sigur ca cele doua minute in care am plutit in Piata Alba Iulia sunt puse bine undeva; le voi retrai din nou, la timpul si locul potrivit, peste zeci de ani.
****
Primul maraton e magnific, dar are si un mare neajuns - nu poti sa il alergi decat o singura data. Recunosc ca in primele zile de dupa am simtit o invidie (alba) fata de cei 99.99% oameni care nu l-au alergat inca, desi (multi dintre ei) ar putea sa o faca. Mi s-a parut si ca m-am grabit, ca puteam sa imi mai pastrez "inocenta", sa o tin in stafete si semi-uri pana la 60 de ani, in pregatirea lui "the biggest one".
Probabil a fost doar o forma mai severa a sindromului post-prim-maraton, o problema serioasa, care am vazut ca incepe sa fie si documentata pe afara.
Vestea buna e ca sfarsitul nu-i aici. Exista o continuare fireasca: lupta cu secundele, cu personal best-urile, transformarea in MdA (masini de alergat, Grizon dixit). Poate parea mai vanitoasa, dar nu e. Ce e mai frumos decat sa fugi de mananci pamantul?
PS. Cateva precizari, dupa ce am facut niste investigatii. Am idenficat cateva din personajele pozitive din aceasta poveste , domnii: Marian Chiriac, Bogdan Popa, concurentul cu nr 1412. Melodia de la km 40 exista, se cheama Heaven si e cantata de Bryan Adams.
Text: Alex Stoian
Marin, la primul maraton nu se pune timpul. Dar de la al doilea incolo :)...
Nu l-am trecut ca se strica povestea, care la primul maraton chiar este despre altceva. Altfel am fost multumit de el, ca doar era timpul meu :).
Multa sanatate si alergari !
Felicitari! Cam tirziu am citit cronica MIB dar mi a placut ! Tare faza cu kenyanul !Deci in cit timp ai terminat maratonul?In 2011 am ratat MIB din cauza fetelor mele care m au anuntat ca pleaca la munte in ziua maratonului .Totusi ma pot lauda cu Moeciu si Cheia -doua maratoane care m au uns pe suflet . Sa fii sanatos sa alergi multe maratoane.
@Little-Runner - multumesc. Cred ca e nevoie de mai mult curaj si ambitie sa continui sa alergi, dupa ce primul maraton e deja istorie.
@Gabriel - Felicitari si tie! Sunt curios de mor sa vad ce e dincolo de primul maraton, ce mai urmeaza. Oricum n-as putea sa ma opresc acum , de teama sa nu raman fara aripi :). Spor!
Foarte frumos povestit si alergat. Felicitari.
Mi-a placut mult. Mai ales ideea cu invidia pe cei care urmeaza sa faca un maraton si inca nu stiu, :), super tare. M-am gandt si eu la multe dupa cursa, si la mine fiind prima, printre care si la oamenii care nu stiu ce pierd ca nu se implica intr-un asemenea proiect, eu ziceam ca ii compatimesc, dar acum imi dau seama ca de fapt si eu eram un pic invidios pe momentele pe care ei or sa le traiasca pentru prima da, ca si mine la primul maraton. Dar sa nu dam in runners blues dupa prima tura, :), o sa tot avem parte de momentele noastre extraordinare si de acum incolo.
Spor la antrenament!
Felicitari pentru curaj,pentru ambitie,pentru reusita!