Ro Club Maraton
Maraton Cluj 2017
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 222579.93 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Povestea maratonului Ciucas 2011

Povestea maratonului Ciucas 2011

La inceputul verii, cand completam formularul de inscriere la Ciucas Trail Running, imi venea in minte o reclama celebra: Ciuc, inca una si ma duc! Mai ca s-ar fi potrivit, numai ca in cazul meu era Ciucas si nu era nici bere si nici ultima, ci prima alergare montana pe distanta maratonului. Adica cum s-ar zice: dupa patru maratoane, toate patru de sosea, bate vantul a schimbare, peste pasiunea mea. Asa ca, dupa botezul sandalelor huaraches pe asfaltul primului ultramaraton, venise vremea ca acestea sa sustina examenul de bacalaureat la proba maratonului montan. Auspiciile erau bune pentru ca la lucrarile de control de pana atunci – a se intelege alergarile montane de sfarsit de saptamana – primisera numai note de zece.

 

Insa acum era proba de foc si chiar daca unii din alergatorii adunati la start isi dadeau coate si aruncau priviri indoielnice si zambitoare asupra „slapilor”, aflati in total contrast cu incaltarile de alergare montana, eu stiam mai bine ca oricine ca, in ciuda aparitiei mele haioase, alergarea pe crestele Ciucasului nu era o gluma. Citeam in multe priviri parerea nerostita: faci ce vrei, dar stii ce faci? Chiar stiam pentru ca testasem in repetate randuri mariajul intre sandale si munte. Nu imi era frica de accidentari, pentru ca atata vreme cat piciorul este constient de suprafata pe care calca, nu are cum sa fie luat prin surprindere de entorse, luxatii et Co. Necunoscuta era insa cum se vor comporta picioarele per ansamblu dupa 2350 m de urcari si coborari pe suprafete dintre cele mai variate si accidentate. Iarasi nu stiam cat va dura toata afacerea, dar eram pregatit sufleteste si trupeste pentru o aventura lunga, pentru ca pasul grijuliu dictat de picioarele decopertate nu se putea masura cu zborul in cizme maratoniste de sapte poste.


(3)8lo0ycOV_50311.JPG
 

In consecinta m-am asezat la start ultimul in pluton, pentru a nu deranja pe nimeni si am luat-o lipa, lipa pe urmele grupului de alergatori. Strategia cu care urma sa abordez traseul era deja exersata: pe urcarile abrupte, unde nu se poate alerga, voi merge la pas vioi, in rest orice bucatica alergabila, fie ea urcare usoara, plat sau coborare va fi alergata. Asa ca pana una alta ma incalzeam saltand usurel, evitand pietrele de pe prima sectiune a traseului, inainte de intrarea in padure si de prima urcare serioasa.

 

Nu era de alergat pe acest prim urcus si in fata mea alergatorii se insirau ca margelele si impingeau serios in bete, ca la un concurs de schi fond. Foarte repede am constatat ca ritmul meu de urcare, fara sa-mi sara inima din piept, era mai rapid decat ritmul in care urca coada plutonului, de care ma lipisem si eu, asa ca am inceput sa crosetez poteca, depasind pe stanga si pe dreapta, pentru a putea urca in ritmul propriu. Pana sa exersez modelul cel mai eficient de crosetare, panta s-a terminat relativ repede si am ajuns la primul punct de control, unde traseele de semimaraton si maraton se desparteau.

 

Dintr-odata m-am trezit singur pe traseul de maraton, ceea ce m-a facut sa cred ca ariergarda in care inotasem pana atunci luase drumul semimaratonului si eu ramasesem ultimul mohican maratonist. Ciudata si cat se poate de placuta senzatia pe care am simtit-o trecand de la aglomeratia de alergatori la pustietatea potecii, auzind in jur doar ciripitul matinal al pasarilor. Adaugand si noutatea traseului, ma simteam ca un mic explorator in tinuturi neumblate, un mic Bear Grylls la pas alergator. In ciuda exuberantei dublate de o portiune lejera de coborare, pe care picioarele lipaiau vesele, realizam totusi ca pentru a nu gresi traseul trebuia sa tin un ochi si asupra marcajelor, pe langa scanarea de rutina a potecii cu scopul de a evita radacinile si pietrele cu care nu doream sa imi masor talpile.


(2)7oRbvU_64796.JPG
 

Si pe cand imi dedicam eu mai bine simturile traseului necunoscut, precum un cercetas infanterist aflat intre liniile inamice, aud din spate un tropait ce se apropia vazand cu ochii (pardon, auzind cu urechile) de parca as fi fost vreunul din proscrisii lui Robin Hood la braconaj prin padurea Sherwood si pe urmele mele se aflau calaretii serifului de Nottingham. Nici nu apuc sa ma feresc de pe carare, cand pe langa mine trec rapid ca vantul trei alergatori ce se aruncau la vale asupra potecii, de parca ar fi vrut s-o calce in picioare (sic!). Aceeasi poveste avea sa se repete dupa fiecare urcare. Pe urcus eu avansam cu pas sprinten, depasind cate un alergator razlet ce vaslea din bete, iar pe coborare, cand cautam sa imi potrivesc pasul in functie de specificul potecii pe care calcam, ariergarda se transforma in avangarda, trecand vuind pe langa mine precum o companie de tancuri blindate pe senile Salomon.

 

Si uite-asa, dupa o prima sesiune de urcusuri si coborasuri, am ajuns repejor la pasul Boncuta. In fata mea se ridica semet o panta lunga si abrupta, care se pierdea in padure. Parcursesem aproximativ 14 km, asa ca la punctul de control mi-am ingaduit o scurta pauza de alimentare, mi-am improspatat rezervele de apa si m-am pregatit sufleteste sa dau piept cu urcusul, precum trupele romane in asediul redutei de la Plevna. Zau nu stiu daca la Plevna curcanii nostri atacau varful pe muzica, alta decat cantecul schijelor si gloantelor ce vajaiau in jurul lor, insa eu imi potriveam urcusul fluierand melodii Phoenix. Si uite asa, cu triluri de Mugur de Fluier si Andrii Popa, treceam sprinten prin curbele de nivel, cand deodata ma oprii inmarmurit, pentru ca de sus, dintre copaci, decorul muzical al haiducilor cu care imi acompaniasem urcarea parea sa prinda viata iar pe fagasul abrupt al potecii isi facu aparitia un sir de cai ce coborau la trap, fara ham, capastru sau calaret, ca niste veritabili mustangi salbatici. Mai ca ma asteptam sa apara de dupa curba vreun haiduc calare care ii mana de la spate. Haiducii s-au lasat asteptati, in schimb la cateva minute au aparut carutele ciobanilor care coborau de la stanele alpine, asa ca am inteles iute sursa pastorala a acestui intermezzo. Totusi, timp de cateva momente, a fost ca si cum vremea haiducilor isi reintrase in drepturi, in singuratatea unui traseu delicios de salbatic.

 

Pe masura ce urcarea se domolea si am putut sa o iau la pas alergator, peisajele deveneau din ce in ce mai spectaculoase, iesind in zona de platou alpin. Asa ca m-am transformat rapid intr-o Scufita Rosie, care a uitat de ce a venit la munte si se intrerupea din alergare pentru a trage in chip peisaje dupa peisaje, creste, vai si alte delicatese montane, foarte fotogenice de altfel. Cu aparatul foto in actiune si bucurandu-ma de traseul alergabil am ajuns la baza Varfului Ciucas, un fel de cetate a Constantinopolului ce trebuia luata cu asalt de hoardele de ghiauri maratonisti … care adoptasera totusi strategia pieilor rosii si se cocotau in sir indian pe poteca serpuita. Mai cu o gluma, mai cu o gura de apa, sirul in care inaintam ajunse in varful „delusorului“ de 1954 m, numai bun pentru o alta sedinta fotografica, ca deh, nu urca omul in fiecare zi unde-si face vulturul cuib. Ce-i drept, vulturi nu am gasit, in schimb pe varf era plin de capre negre maratoniste, care, cum treceau de hop, o luau la sanatoasa pe poteca in jos, stiind ca de acum incolo, cu mici exceptii, coborarea va face legea pana la sosire. In schimb eu, cu potcoavele mele subtirele, am luat-o catinel la vale, mutandu-mi ochii in talpi. Alergatorii din fata zburau la vale, mancand poteca, iar eu ca Nichita Stanescu: „Dintr-un bolovan coboara, pasul tau de domnisoara“.


(1)OGw8gt_37619.JPG
 

Venise asadar vremea sa incep dansul care se transforma treptat intr-un slalom printre stancarii marca Ciucas, slalom pe care l-am continuat printre pietrele presarate pe coborarea forestiera abrupta de la Cabana Ciucas si mai apoi prin ogasele drumului ce serpuia de la Cabana Muntele Rosu spre Cheia. Era un fel de batuta cu pasi marunti, si la stanga si la dreapta, ca asa se joaca talpa, si-n fata si-n lateral, intr-un slalom senzual. Senzatii cat cuprinde, insa fara durere, pentru ca simtul tactil si vizual lucrau la unison. Ochii scanau poteca si senzorii din talpi dictau fel si fel de unghiuri de eschiva iar eu imi vedeam frumusel de coborare, zambind la diferite constatari hazlii ale alergatorilor care ma ajungeau din spate („Faini bocanci de alergare ti-ai tras”) sau ale turistilor aflati pe traseu („Ia uite si pe asta care alearga in slapi”). Insa, spre mirarea si totodata bucuria mea, la capatul coborarii, inainte de a traversa soseaua si a intra in Cheia, am fost salutat de pe marginea drumului cu aplauze si aprecieri din partea unor spectatori care stiau ce aveam in picioare: „Bravo, barefoot runner! Raramuri!”.

 

Frumoasa surpriza, la fel de frumoasa ca toate aplauzele si incurajarile spectatorilor si alergatorilor care deja terminasera si stateau pe marginea drumului in apropierea sosirii, in timp ce eu o ridicam in brate pe fiica cea mare si alergam cu ea pe umeri ultimii 100 de metri, trecand linia de sosire fericit ca in Sanul lui Avram. Si mai eram bucuros ca vampirul ala mic si obraznic care goleste bateriile maratonistilor nu imi facuse nicio vizita pe parcursul celor sapte ore si jumatate, adica nu tu cadere fizica, nu tu dureri musculare, talpi fragezite sau mai stiu eu ce jena de la sandale. Colindasem ca Alice prin Tara Minunilor, ma bucurasem de fiecare kilometru, fluierasem, glumisem pe traseu, intr-un cuvant fusese exact acel gen de alergare pe care mi-o doream, alergare de croaziera si de placere cand locul si timpul nu mai conteaza. Gresesc, conteaza, numai ca nu sunt locul si timpul din clasament ci locul pe unde alergi si timpul petrecut alergand in armonie cu simturile si natura. Iaca mi-am facut damblaua, mi-am castigat medalia de colectie iar sandalele si-au castigat respectul meu la proba maratonului montan, asa ca pentru a incheia tot cu o reclama, precum am inceput, „Viitorul suna bine!”.



Text si foto: Hadrian Lupu

 

 

Votati ca slab Votati ca nimic special Votati ca merita citit Votati ca foarte bun Votati ca excelent
Apasati pe stelute pentru a vota.
Acest articol este votat ca excelent. Ati votat acest articol ca excelent.


Adauga comentariuNici un comentariu.




Afisare 21 din 248.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 > >>
Pagina 1 din 12


Alte articole despre Povesti
Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2017. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007