Ro Club Maraton
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 222579.93 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Primul meu maraton

Primul meu maraton

(4)Ph6eqDZz_21249.jpg

Îmi doream să pot scrie despre asta, dar nu vroiam să sune a laudă sau cine ştie ce faptă de eroism şi iată că acuma am ocazia. Concursul dumneavoastră mi-a dat imboldul pe care îl aşteptam.

Simt o stare de împlinire şi o fericire lăuntrică pe care cred că numai cine a trecut de primul maraton o poate savura. Aşa sunt eu acuna după trei zile de la terminarea primului maraton; ceea ce pentru mine părea un vis frumos pe care îl asteptam să se împlinească dar nu ştiam când şi cum iată că sa înfăptuit.

 Dar mai întâi trebuie să vă spun cum a început totul. Acum mai bine de doi ani, prin toamnă am constatat că luasem puţintel în greutate, nu foarte mult dar destul ca să nu mă mai simt confortabil în propriu meu corp: oboseam mai repede şi nu îmi plăcea deloc cu puţină burtică. Eu  care iubeam mişcarea dar pe care am neglijat-o în ultima perioadă, mi-am zis că trebuie să fac ceva şi m-am hotărât să alerg. Puţin câte puţin dar perseverent nici nu ştiu cum dar devenise o obişnuinţă, un ritual chiar, noul meu hobi. Alergam pe dig pe malul Tîrnavei în apropierea locuinţei. Mă bucuram de aerul curat şi de micile mele relizări, 25, 30, 35 de minute de alergare la început . Cu timpul am mărit distanţele. Eram încântat că revenisem la greutatea normală. Am întâlnit şi cunoştinţe care mă întrebau de ce am slăbit aşa de tare. Ai probleme ? Eşti bolnav ? Ce e cu tine ? Nu arăţi bine deloc. Trebuie să mai pui pe tine! Am încercat să le explic (că fac sport) dar mi-am dat seama că nu am cui şi le-am dat pace.  De !  burta e un semn de bunăstare, zic unii. Mi-am schimbat traseele şi deşi vroiam să evit oraşul pentru a nu mai fi privit ca un „ciudat” (simţeam asta în ochii trecătorilor) am început să nu mai dau importanţă la ce crede lumea şi să-mi văd de ale mele. Şi uite aşa au trecut doi ani şi jumătate de alergare ba pe şosea, ba prin păduri, ba la cîte o competiţie mai mică. Vroiam să mă simt şi eu bine alergând printre oameni care au aceeaşi pasiune comună, pentru că în oraşul meu această activitate nu prea există, sau sunt prea puţini care o practică, exceptând  copiii care fac sport de performanţă la club.

(2)EdUwGd_82467.jpg

Ei da.... aici (la concursuri) am luat contact cu realitatea şi mi-am dat seama  de adevărata latură a acestui sport şi de oamenii minunaţi care o înconjoară. Am văzut şi m-am bucurat de persoane de vârsta apropiată mie (am 41 ani) şi mai în vârstă care alergau cu pasiune şi pe care    i-am îndrăgit. Mare mi-a fost mirarea cînd am constatat că deşii  mai înaintaţi în viaţă ( vreau să evit să spun „mai în vârstă” pentru că de fapt ei sunt mult mai tineri decât mulţi alţii ), unii alergau mai mult şi mai repede ca mine. Şi mi-am zis: – Da se poate Adiţă!, trebuie muncă şi perseverenţă, dacă ei pot, tu de ce nu?  Şi m-am întors la treabă, dar au existat şi momente când mi se părea că pedalez în gol, că nu mai progresez de loc. Îmi lipseau şi încă mai lipsesc un antrenor, un program, o dietă, suplimente, echipament, lucruri de care am devenit conştient, dar marele meu vis şi ţintă era să ajung să alerg un Maraton. Acesta a devenit imboldul meu, să pot alerga un Maraton. Numai după aceasta mă pot considera un iniţiat în tainele alergatului. Acesta aeste pragul pe care trebuie să îl ating!

Şi iată că momentul mult aşteptat a sosit. Am intrat pe internet, pentru că începusem să caut informaţii şi să mă mai documentez şi eu, să fur din experienţa celorlalţi. Am ajuns şi pe la rubrica „unde alergăm luna aceasta” doar din pură curiozitate şi am găsit „Maratonul Secuilor” care urma să se desfăşoare Duminică 3 August cu ocazia Zilelor oraşului Miercurea Ciuc. Cred că nu mi-ar fi trecut deloc prin minte să particip dacă nu mi-ar fi atras atenţia informaţia cum că nu se percepe taxă de participare şi că asigură şi cazare. Hopa ! – mi s-a aprins un beculeţ şi am început să citesc mai atent anunţul. Era un maraton şi atât (plus ştafetă), nu 5.000 nu 10.000 nu semimaraton. Nu mai auzisem de aşa ceva. E drept nici nu am experienţă. Era de fapt a 13-a ediţie şi înainte avea 46 Km. Acum de 42 Km. Fără voia mea parcă ceva mă făcea să mă gândesc numai acolo. Dar tu nu eşti pregătit încă, mă gîndeam eu. Cele mai lungi trasee pe care l-am parcurs erau un semimaratom: SighişoaraRun (2 Mai 2014) aici la mine în oraş şi un antrenament Sighişoara-Mediaş (35 Km.) cu două săptămâni în urmă, de care eram tare mândru. Dar până la 42, ehehe. Făcusem deci 35 Km. în 3 ore şi jumătate şi am fost OK. Primul pas era făcut. Speram să revină Maratonul: Sighişoara-Mediaş pe care să îl abordez. Speranţe deşarte căci nu ştiu din care motive de doi ani nu se mai ţine. Culmea, chiar de cînd m-am apucat eu de alergat.

(3)bRhfUNF_43923.jpg

Dar să revenim. Maraton, Maraton, Maraton numai la asta mă gâîndeam şi am început să mă interesez ba de legături (trenuri,autobuze) ba de modul de înscriere, asta în cazul în care mă  hotărăsc. Şi iată că m-am hotărât. Acum ori nicodată mi-am zis. Fie ce o fi, încercarea moarte    nare! Mi-am făcut bagajul, un ditamai ruxacul în care am băgat de toate de parcă participam la 3 concursuri şi stăteam o săptămână. Am plecat cu o zi înainte din Sighişoara cu trenul (un fel de mocăniţă) până la Odorhei de acolo cu un microbuz şi iatămă ajuns la Miercurea Ciuc seara la  7.30. Bun. M-am interesat de hotel care era aproape de autogară, mai exact chiar în centru care ce să vezi, era în plină sărbătoare: muzică, joc şi voie bună, costume populare, lume multă, tarabe cu de toate , mirosuri de grătare, tocăniţe, Kurteş, duciuri şi toate minunile ce se pot aduna la o aşa sărbătoare şi se ştie că maghiarii fac lucruri pe cinste. Aşa că m-am schimbat, am lăsat bagajul şi m-am întors şă casc şi eu gura şi să simt din bucuria sărbătorii în care intrasem. Mi-am propus ca la ora 22 să mă bag în pat la somn deoarece a doua zi pentru mine era marea încercare. Dar ce vorbeşti, avem geamurile în faţa şcenei pe care nu au iertat-o nici cinci minute până seara târziu: dans, chiuituri şi tropote cadenţate de cizme, foarte frumoase de altfel dar nu când trebuie să te odihneşti. Norocul meu totuşi este că în cameră am avut compania unui om deosebit cu care am  avut ce povestii şi care mi-a insuflat incredere şi mi-a împărtăţit din experienţa dumnealui. Numele lui, căci mă simt dator să îl amintesc este Martin Benchea-Joca, un mare campion de care cred că aţi auzit şi veţi mai auzi. Am învăţat de la dânsul lucruri preţioase şi îi mulţumesc şi sper să mai am ocazia să îl întâlnesc, dar din păcate timpul a trecut foarte repede, cumva am reuşit să şi dormim şi iată că a sosit clipa mult aşteptată.

O zi frumoasă, cu soare, oameni minunaţi care se înscriu apoi îşi fac cu constiinciozitate încălzirea, oameni cu experienţă, tineri plini de energie, oficiali, 2 ambulanţe, autocare pentru participanţii la ştafetă, baxuri de apă, glucoză, liniştea dinaintea startului, puţine emoţii. Şi la ora 9 – Startul. Să vedem ce iese. Am început prudent, primisem sfaturi să nu plec tare ca să nu mă tai pe parcurs, mă aşteptam să fie greu dar îmi tot spuneam că trebuie să reuşesc. Nu după multă vreme şirul  alergătorilor s-a lungit fiecare după forţele proprii, asta nu ma speriat, eram pe la mijloc şi mă simţeam bine în ritmul meu. De fapt eu nu concuram, nu aveam adversari şi numai parteneri de drum, prieteni alături de care mă simţeam mândru să particip. Adversarul meu era distaţa pe care trebuia să o dobor kilometru cu kilometru. Pe drum am văzut şi biciclete şi maşini care însoţeau pe unii concurenţi, îi aşteptau şi îi mai hidratau. Deşi era interzis acest lucru în regulament nu i-am dat importanţă şi mi-am zis că fiecare cu traba lui, dar un lucru m-a frapat. Era în faţa mea o fată în jur de 18 ani dacă nu şi mai puţin. Concura la ştafetă. Cineva cu bicicleta s-a oprit şi ia dat apă. Nu ştiu cât a băut dar cursa abia începuse (3-4 Km.) Nu după mult timp i s-a făcut rău. S-a oprit la marginea drumului. Probabil că a şi continuat cursa. Dar mă întrebam, cum este posibil să faci aşa ceva, cum poţi forma un atlet cu astfel de greşeli, ce pregătire avea persoana respectivă ? În fine mi-am văzut de drumul meu pe care l-am considerat tot timpul un antrenament ceva mai dificil . Aşa am trcut de primul sfert şi mă concentram să ajung la jumătate pentru a-mi spune că nu mai am atâta cît am făcut deja şi că se zăreşte luminiţa de la capătul tunelului. M-am bucurat cînd cineva, participant (la ştafetă)  m-a încurajat de pe marginea drumului (ştia că sunt la primul maraton). “Bravo! Hai că poţi! Ţine ritmul! E bine aşa!” Era dl. Loghin Alexandru pe care de asemenea am avut onoarea să îl cunosc tot cu o seară înainte. Atunci mi-am dat seama că nu sunt singur. Şi am pornit mai departe în cursa mea cu Km. Pe drum m-au depăşit pe rând vreo 3 concurenţi. Nu am intrat în ritmul lor deşi eram tentat să o fac, dar mi-am zis “Nu, tu ţine pasul tău şi vezi mai încolo dacă mai poţi să tragi.”Aşa am trecut şi de jumătatea cursei, de aici ne întoarcem spre Miercurea Ciuc. Deşi oboseala începuse să-şi spună cuvântul mi s-a părut că al treilea sfert a mers mai bine. Am depăşit şi eu la răndul meu căţiva concurenţi, ceea ce mi-a dat mai multă încredere. Dar cum nu putea fi totul perfect, când mai aveam 15 Km. a început chinul. De ce îmi era cel mai frică nu am scăpat. Revenea durerea la genunchiul drept, lucru pe care îl simţeam de fiecare dată când mă antrenam mai mult. Dar de ce tocmai acum? Şi mai aveam atâta de parcurs. Am încercat să nu bag în seamă acest lucru şi să cred că o să treacă. Dar cu fiecare Kilometru era mai greu de suportat. Aşteptam să ajung la următorul punct de hidratare în speranţa că poate  vor avea pe acolo ceva pentru durere, vreun şprei, cremă, sau orice. De fapt mă minţeam singur; ştiam că nu voi găsi aşa ceva, dar măcar încercam să mai sper în ceva. Iată o  maşină a oficialilor venind spre mine cu o sticlă de apă. O primesc, e bine venită şi întreb de ceva de durere la genunchi. Ţi-ai găsit, nu aveau dar mi-au spus că poate au cei de pe salvare şi au plecat mai departe. Salvarea da, chiar ambulanţa era salvarea mea şi mi-am amintit de cele două pe care le văzusem înaintea startului. Una era undeva în coada plutonului, cealaltă în faţă, ceva normal de altfel şi iarăşi am sperat că cei de pe maşina oficială vor anunţa problema mea, doar văzuseră că mă chinuiam şi un picior abea îl mai târam, căci numai alergat nu mai era. Mi se părea că alerg ceva mai repede decăt un mers normal şi asta mă înfuria la culme. Păi în ritmul ăsta vio ajunge mâine îmi spuneam. Da măcar să termin, tot ar fi ceva. Şi am sperat dar vorba ceea – degeaba! Doar m-am mai amăgit sperănd că va veni o Ambulanţă  şi uite aşa am mai înaintat puţin câte puţin. Apa ce o primeam pe traseu o împărţeam: o guriţă - două înghiţeam, o parte o puneam pe genunchi (chipurile găsisem leacul miraculous - deşi era caldă, îmi imaginam că pun o pungă cu gheaţă) şi ce mai rămânea o turnam  voiniceşte pe cap căci începuse să ardă soarele, avea tot dreptul , doar era trecut de ora 12. Nu stiu ce scuze am mai găsit ca să nu mă opresc, deşi am avut căteva tentative. M-am oprit din alergare de vreo trei ori ca să mai îmi treacă durerea, am mers la pas dar nu prea mult pentru că ştiam că dacă o voi face nu voi mai putea continua şi eu vroiam să termin cursa.

(1)5U1fw74_57691.jpg

Cel mai plăcut moment din ultima etapă a fost când, undeva  la vreo 10 Km. de finiş am văzut pe dreapta un izvor la care lumea se opera să ia apă. Era amplasat  mai jos de şosea deci se coborau nişte trepte sub o boltă de piatră . Bineânţeles că m-am oprit să o degust. Am simţit imediat o binecuvântată răcoare şi am început din nou ritualul, de această dată în ordine inversă: m-am udat bine pe cap, mi-am oblojit genunchiul (de această dată apa era rece) şi mi-am permis căteva înghiţituri bune de apă. Ce să vă spun, exspresia “Curcubeu pe cerul gurii” nu e de ajuns pe lângă ce am simţit în acel moment. Era apă minerală, dar ce apă! Bună de tot, cea mai bună apă pe care o băusem vreodată, cu un gust magnific, cu acid de parcă era îmbuteliată . Parcă mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Şi atuncea am avut întradevăr un exerciţiu de voinţă. Să mă despart de aşa o bunătate de apă cînd  setae mă ardea cel mai tare. Şi iar mi-am zis: gata, treci la treabă, nu mai ai mult, nu te doare nimic, te-ai hidratat şi uite oamenii se uită la tine. Ce fel de maratonist eşti ? Trebuie să fi mândru şi să mergi mai departe cu demnitate. Şi am pornit-o iarăşi şi un timp am uitat de durere. Începea să îmi fie din ce în ce mai greu şi de la oboseală şi de la genunchi şi de la soare şi mă tot uitam în faţă doar doar se vede oraşul de după dealuri. Cumva am ajuns, în cursa mea de unul sigur, căci nu mai vedeam nici un concurent nici în faţă şi nici din urmă nu mai venea nimeni de multă vreme şi la un moment dat îmi era teamă să nu greşesc intrarea în oraş : asta mi-ar mai fi lipsit. Şi în sfîrşit văd umbreluţele de la linia de sosire. Am reuşit ! Da am suferit ceva da nu mai contează, bucuria e de nedescris şi mi-a revenit şi zîmbetul pe buze. Am făcut-o şi pe asta! Opresc cronometrul la 4 ore 15 minute şi 54 de secunde. Trbuie să mă liniştesc şi să mai fac căţiva paşi pentru revenire. Un băiat îmi întinde o sticlă cu apă, îi mulţumesc şi el mă felicită. Bravo! Îl întreb ceva, nici nu mai ştiu ce, crezând că este din partea organizatorilor. Dar am aflat că de fapt era concurent ca şi mine şi stătea să felicite pe cei care soseau. S-a recomandat mi-a spus că îl cheamă FLORIN SIMION şi mi-a arătat  tricoul pe care îl purta - cu emblem clubului din care cu cinste face parte – RO CLUB MARATON. Mai tîrziu numai am realizat vorbele sale. “Păi să ne felicităm între noi căci la atmosfera asta de înmormîntare...” Şi aşa şi era! Atuncea pe moment, entuziasmat că am terminat - asta a contat cel mai puţin . Dar vă las pe dumneavoastră şă apreciaţi vorbele şi atmosfera de la final. Era perfect adevărat ceea ce spunea. Şi ca să vă convingeţi ataşez poza mea de la finalul cursei pe care tot pe Florin l-am rugat să mi-o facă cu modestul meu telefon ca să am şi eu o amintire. Şi acum o mică descriere a fotografiei de final: undeva  în dreapta mea a fost  startul şi finişul (o dungă trasată pe şosea) şi în spatele meu sub umbreluţe s-au făcut înscrierile, tot de acolo ni s-au înmânat şi diplomele de participare, aşa pe rând cum soseam, după ce înapoiam numerele de participare. Lângă mine se văd şi nişte “majorete” care ne încurajau, sau nu, scuze, sunt nişte indicatoare de circulaţie. De la oboseală cred că am vedenii! Am întrebat şi eu aşa , dacă se dau şi medalii de finiş cum frumos am mai văzut pe la alte competiţii. Mi sa dat explicaţia că în opinia lor numai primii trei merită medalii. Aşa şi este şi cinste lor dar eu consider că toţi care au terminat cursa (mă refer în special la maraton nu la ştafetă) sunt nişte învingători. Nu pot câştiga toţi şi nu toţi se înscriu pentu a câştiga. Cum ar fi un concurs numai în trei ? Competiţia în sine este o mare sărbătoare care trebie tratată ca atare. Poate că ultimul ajuns a strâns din dinţi mai mult decât primul şi totuşi s-a  străduit să termine. Cum să îl încurajezi să mai participle şi altă dată? Nu toţi se nasc învingători, nu toţi pot ajunge sus dar îi poţi face fericiţi creând o atmosferă frumoasă. Nu vreau să ştirbesc cu nimic meritele primilor clasaţi şi nici a organizatorilor. Îi felicit din tot sufletul. Sunt nişte Spartani adevăraţi. Dar mă gândesc la încă un aspect. Au fost şi concurenţi trecuţi de prima tinereţe. Au venit de la distanţă din dragoste pentru mişcare. Ultima categorie la acest maraton a fost de la 35 ani în sus. E cam mult să concurezi la 60-70 de ani ca la 35. Nu credeţi ?

(5)kLfYaZt_3658.jpg

Dar să revenim, o să rămân cu o amintire frumoasă de la primul meu maraton susţinut la Miercurea Ciuc – 3 august 2014. Sunt mândru de mine că am putut să termin şi aş dori să mai încerc această experienţă. Am cunoscut oameni minunaţi pecum domnul Martin Benchea-Joca, camaradul Florin Simion şi mulţi alţii. Aş fi vrut să mă împrietenesc cu toţi participanţii. Toţi m-au impresionat: oameni liniştiţi, cumpătaţi, sportivi exemplari. Toată stima şi respectul meu pentru maratoniştii de pretutindeni.

La final vreau să dedic această realizare soţiei mele Adriana, copiilor mei, atletului Ioan Jiga – mentorul meu pot spune – un polisportiv care face cinste oraşului Sighişoara prin rezultatele meritorii la concursurile naţionale de veterani dar care nu este apreciat la adevărata sa valoare şi în cele din urmă profesorului de educaţie fizică şi sport Balog Silard care din păcate, prea de timpuriu a plecat dintre noi . Şi încă ceva , mi-ar face deosebită onoare să pot astfel de dedicaţii  şi din Atena , patria Olimpismului. Da...!, iarăşi visez cu ochii deschişi (e drept ora la care termin de înşirat aceste plăcute impresii este destul de târzie în noapte) dar câteodată iată că visele pot deveinii realitate aşa cum a fost şi visul de a termina un Maraton.

Text de Adrian Mezdrea


Adauga comentariuNici un comentariu.


Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2017. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007