Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223927.75 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Primul meu maraton

Primul meu maraton

(4)Ph6eqDZz_21249.jpg

Îmi doream să pot scrie despre asta, dar nu vroiam să sune a laudă sau cine știe ce faptă de eroism și iată că acuma am ocazia. Concursul dumneavoastră mi-a dat imboldul pe care îl așteptam.

Simt o stare de împlinire și o fericire lăuntrică pe care cred că numai cine a trecut de primul maraton o poate savura. Așa sunt eu acuna după trei zile de la terminarea primului maraton; ceea ce pentru mine părea un vis frumos pe care îl asteptam să se împlinească dar nu știam când și cum iată că sa înfăptuit.

 Dar mai întâi trebuie să vă spun cum a început totul. Acum mai bine de doi ani, prin toamnă am constatat că luasem puâintel în greutate, nu foarte mult dar destul ca să nu mă mai simt confortabil în propriu meu corp: oboseam mai repede și nu îmi plăcea deloc cu puâină burtică. Eu   care iubeam mișcarea dar pe care am neglijat-o în ultima perioadă, mi-am zis că trebuie să fac ceva și m-am hotărât să alerg. Puâin câte puâin dar perseverent nici nu știu cum dar devenise o obișnuinâă, un ritual chiar, noul meu hobi. Alergam pe dig pe malul Tîrnavei în apropierea locuinâei. Mă bucuram de aerul curat și de micile mele relizări, 25, 30, 35 de minute de alergare la început . Cu timpul am mărit distanâele. Eram încântat că revenisem la greutatea normală. Am întâlnit și cunoștinâe care mă întrebau de ce am slăbit așa de tare. Ai probleme  ? Ești bolnav  ? Ce e cu tine ? Nu arăâi bine deloc. Trebuie să mai pui pe tine! Am încercat să le explic (că fac sport) dar mi-am dat seama că nu am cui și le-am dat pace.   De !   burta e un semn de bunăstare, zic unii.  Mi-am schimbat traseele și deși vroiam să evit orașul pentru a nu mai fi privit ca un „ciudat" (simâeam asta în ochii trecătorilor) am început să nu mai dau importanâă la ce crede lumea și să-mi văd de ale mele. Åži uite așa au trecut doi ani și jumătate de alergare ba pe șosea, ba prin păduri, ba la cîte o competiâie mai mică. Vroiam să mă simt și eu bine alergând printre oameni care au aceeași pasiune comună, pentru că în orașul meu această activitate nu prea există, sau sunt prea puâini care o practică, exceptând  copiii care fac sport de performanâă la club.

(2)EdUwGd_82467.jpg

Ei da.... aici (la concursuri) am luat contact cu realitatea și mi-am dat seama  de adevărata latură a acestui sport și de oamenii minunaâi care o înconjoară. Am văzut și m-am bucurat de persoane de vârsta apropiată mie (am 41 ani) și mai în vârstă care alergau cu pasiune și pe care      i-am îndrăgit. Mare mi-a fost mirarea cînd am constatat că deșii  mai înaintaâi în viaâă ( vreau să evit să spun „mai în vârstă" pentru că de fapt ei sunt mult mai tineri decât mulâi alâii ), unii alergau mai mult și mai repede ca mine. Åži mi-am zis: - Da se poate Adiâă!, trebuie muncă și perseverenâă, dacă ei pot, tu de ce nu?    Åži m-am întors la treabă, dar au existat și momente când mi se părea că pedalez în gol, că nu mai progresez de loc. Îmi lipseau și încă mai lipsesc un antrenor, un program, o dietă, suplimente, echipament, lucruri de care am devenit conștient, dar marele meu vis și âintă era să ajung să alerg un Maraton. Acesta a devenit imboldul meu, să pot alerga un Maraton. Numai după aceasta mă pot considera un iniâiat în tainele alergatului. Acesta aeste pragul pe care trebuie să îl ating!

Åži iată că momentul mult așteptat a sosit. Am intrat pe internet, pentru că începusem să caut informaâii și să mă mai documentez și eu, să fur din experienâa celorlalâi. Am ajuns și pe la rubrica „unde alergăm luna aceasta" doar din pură curiozitate și am găsit „Maratonul Secuilor" care urma să se desfășoare Duminică 3 August cu ocazia Zilelor orașului Miercurea Ciuc. Cred că nu mi-ar fi trecut deloc prin minte să particip dacă nu mi-ar fi atras atenâia informaâia cum că nu se percepe taxă de participare și că asigură și cazare. Hopa ! - mi s-a aprins un beculeâ și am început să citesc mai atent anunâul. Era un maraton și atât (plus ștafetă), nu 5.000 nu 10.000 nu semimaraton. Nu mai auzisem de așa ceva. E drept nici nu am experienâă. Era de fapt a 13-a ediâie și înainte avea 46 Km. Acum de 42 Km. Fără voia mea parcă ceva mă făcea să mă gândesc numai acolo. Dar tu nu ești pregătit încă, mă gîndeam eu. Cele mai lungi trasee pe care l-am parcurs erau un semimaratom: SighișoaraRun (2 Mai 2014) aici la mine în oraș și un antrenament Sighișoara-Mediaș (35 Km.) cu două săptămâni în urmă, de care eram tare mândru. Dar până la 42, ehehe. Făcusem deci 35 Km. în 3 ore și jumătate și am fost OK. Primul pas era făcut. Speram să revină Maratonul: Sighișoara-Mediaș pe care să îl abordez. Speranâe deșarte căci nu știu din care motive de doi ani nu se mai âine. Culmea, chiar de cînd m-am apucat eu de alergat.

(3)bRhfUNF_43923.jpg

Dar să revenim. Maraton, Maraton, Maraton numai la asta mă gâîndeam și am început să mă interesez ba de legături (trenuri,autobuze) ba de modul de înscriere, asta în cazul în care mă  hotărăsc. Åži iată că m-am hotărât. Acum ori nicodată mi-am zis. Fie ce o fi, încercarea moarte      nare! Mi-am făcut bagajul, un ditamai ruxacul în care am băgat de toate de parcă participam la 3 concursuri și stăteam o săptămână. Am plecat cu o zi înainte din Sighișoara cu trenul (un fel de mocăniâă) până la Odorhei de acolo cu un microbuz și iatămă ajuns la Miercurea Ciuc seara la   7.30. Bun. M-am interesat de hotel care era aproape de autogară, mai exact chiar în centru care ce să vezi, era în plină sărbătoare: muzică, joc și voie bună, costume populare, lume multă, tarabe cu de toate , mirosuri de grătare, tocăniâe, Kurteș, duciuri și toate minunile ce se pot aduna la o așa sărbătoare și se știe că maghiarii fac lucruri pe cinste. Așa că m-am schimbat, am lăsat bagajul și m-am întors șă casc și eu gura și să simt din bucuria sărbătorii în care intrasem. Mi-am propus ca la ora 22 să mă bag în pat la somn deoarece a doua zi pentru mine era marea încercare. Dar ce vorbești, avem geamurile în faâa șcenei pe care nu au iertat-o nici cinci minute până seara târziu: dans, chiuituri și tropote cadenâate de cizme, foarte frumoase de altfel dar nu când trebuie să te odihnești. Norocul meu totuși este că în cameră am avut compania unui om deosebit cu care am  avut ce povestii și care mi-a insuflat incredere și mi-a împărtăâit din experienâa dumnealui. Numele lui, căci mă simt dator să îl amintesc este Martin Benchea-Joca, un mare campion de care cred că aâi auzit și veâi mai auzi. Am învăâat de la dânsul lucruri preâioase și îi mulâumesc și sper să mai am ocazia să îl întâlnesc, dar din păcate timpul a trecut foarte repede, cumva am reușit să și dormim și iată că a sosit clipa mult așteptată.

O zi frumoasă, cu soare, oameni minunaâi care se înscriu apoi își fac cu constiinciozitate încălzirea, oameni cu experienâă, tineri plini de energie, oficiali, 2 ambulanâe, autocare pentru participanâii la ștafetă, baxuri de apă, glucoză, liniștea dinaintea startului, puâine emoâii. Åži la ora 9 - Startul. Să vedem ce iese. Am început prudent, primisem sfaturi să nu plec tare ca să nu mă tai pe parcurs, mă așteptam să fie greu dar îmi tot spuneam că trebuie să reușesc. Nu după multă vreme șirul  alergătorilor s-a lungit fiecare după forâele proprii, asta nu ma speriat, eram pe la mijloc și mă simâeam bine în ritmul meu. De fapt eu nu concuram, nu aveam adversari și numai parteneri de drum, prieteni alături de care mă simâeam mândru să particip. Adversarul meu era distaâa pe care trebuia să o dobor kilometru cu kilometru. Pe drum am văzut și biciclete și mașini care însoâeau pe unii concurenâi, îi așteptau și îi mai hidratau. Deși era interzis acest lucru în regulament nu i-am dat importanâă și mi-am zis că fiecare cu traba lui, dar un lucru m-a frapat. Era în faâa mea o fată în jur de 18 ani dacă nu și mai puâin. Concura la ștafetă. Cineva cu bicicleta s-a oprit și ia dat apă. Nu știu cât a băut dar cursa abia începuse (3-4 Km.) Nu după mult timp i s-a făcut rău. S-a oprit la marginea drumului. Probabil că a și continuat cursa. Dar mă întrebam, cum este posibil să faci așa ceva, cum poâi forma un atlet cu astfel de greșeli, ce pregătire avea persoana respectivă  ? În fine mi-am văzut de drumul meu pe care l-am considerat tot timpul un antrenament ceva mai dificil . Așa am trcut de primul sfert și mă concentram să ajung la jumătate pentru a-mi spune că nu mai am atâta cît am făcut deja și că se zărește luminiâa de la capătul tunelului. M-am bucurat cînd cineva, participant (la ștafetă)   m-a încurajat de pe marginea drumului (știa că sunt la primul maraton). "Bravo! Hai că poâi! Å¢ine ritmul! E bine așa!" Era dl. Loghin Alexandru pe care de asemenea am avut onoarea să îl cunosc tot cu o seară înainte. Atunci mi-am dat seama că nu sunt singur. Åži am pornit mai departe în cursa mea cu Km. Pe drum m-au depășit pe rând vreo 3 concurenâi. Nu am intrat în ritmul lor deși eram tentat să o fac, dar mi-am zis "Nu, tu âine pasul tău și vezi mai încolo dacă mai poâi să tragi."Așa am trecut și de jumătatea cursei, de aici ne întoarcem spre Miercurea Ciuc. Deși oboseala începuse să-și spună cuvântul mi s-a părut că al treilea sfert a mers mai bine. Am depășit și eu la răndul meu căâiva concurenâi, ceea ce mi-a dat mai multă încredere. Dar cum nu putea fi totul perfect, când mai aveam 15 Km. a început chinul. De ce îmi era cel mai frică nu am scăpat. Revenea durerea la genunchiul drept, lucru pe care îl simâeam de fiecare dată când mă antrenam mai mult. Dar de ce tocmai acum? Åži mai aveam atâta de parcurs. Am încercat să nu bag în seamă acest lucru și să cred că o să treacă. Dar cu fiecare Kilometru era mai greu de suportat. Așteptam să ajung la următorul punct de hidratare în speranâa că poate  vor avea pe acolo ceva pentru durere, vreun șprei, cremă, sau orice. De fapt mă minâeam singur; știam că nu voi găsi așa ceva, dar măcar încercam să mai sper în ceva. Iată o   mașină a oficialilor venind spre mine cu o sticlă de apă. O primesc, e bine venită și întreb de ceva de durere la genunchi. Å¢i-ai găsit, nu aveau dar mi-au spus că poate au cei de pe salvare și au plecat mai departe. Salvarea da, chiar ambulanâa era salvarea mea și mi-am amintit de cele două pe care le văzusem înaintea startului. Una era undeva în coada plutonului, cealaltă în faâă, ceva normal de altfel și iarăși am sperat că cei de pe mașina oficială vor anunâa problema mea, doar văzuseră că mă chinuiam și un picior abea îl mai târam, căci numai alergat nu mai era. Mi se părea că alerg ceva mai repede decăt un mers normal și asta mă înfuria la culme. Păi în ritmul ăsta vio ajunge mâine îmi spuneam. Da măcar să termin, tot ar fi ceva.  Åži am sperat dar vorba ceea - degeaba! Doar m-am mai amăgit sperănd că va veni o Ambulanâă  și uite așa am mai înaintat puâin câte puâin. Apa ce o primeam pe traseu o împărâeam: o guriâă - două înghiâeam, o parte o puneam pe genunchi (chipurile găsisem leacul miraculous - deși era caldă, îmi imaginam că pun o pungă cu gheaâă) și ce mai rămânea o turnam   voinicește pe cap căci începuse să ardă soarele, avea tot dreptul , doar era trecut de ora 12. Nu stiu ce scuze am mai găsit ca să nu mă opresc, deși am avut căteva tentative. M-am oprit din alergare de vreo trei ori ca să mai îmi treacă durerea, am mers la pas dar nu prea mult pentru că știam că dacă o voi face nu voi mai putea continua și eu vroiam să termin cursa.

(1)5U1fw74_57691.jpg

Cel mai plăcut moment din ultima etapă a fost când, undeva   la vreo 10 Km. de finiș am văzut pe dreapta un izvor la care lumea se opera să ia apă. Era amplasat   mai jos de șosea deci se coborau niște trepte sub o boltă de piatră . Bineânâeles că m-am oprit să o degust.  Am simâit imediat o binecuvântată  răcoare și am început din nou ritualul, de această dată în ordine inversă: m-am udat bine pe cap, mi-am oblojit genunchiul (de această dată apa era rece) și mi-am permis căteva înghiâituri bune de apă. Ce să vă spun, exspresia "Curcubeu pe cerul gurii" nu e de ajuns pe lângă ce am simâit în acel moment. Era apă minerală, dar ce apă! Bună de tot, cea mai bună apă pe care o băusem vreodată, cu un gust magnific, cu acid de parcă era îmbuteliată . Parcă mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Åži atuncea am avut întradevăr un exerciâiu de voinâă. Să mă despart de așa o bunătate de apă cînd  setae mă ardea cel mai tare. Åži iar mi-am zis: gata, treci la treabă, nu mai ai mult, nu te doare nimic, te-ai hidratat și uite oamenii se uită la tine. Ce fel de maratonist ești ? Trebuie să fi mândru și să mergi mai departe cu demnitate. Åži am pornit-o iarăși și un timp am uitat de durere. Începea să îmi fie din ce în ce mai greu și de la oboseală și de la genunchi și de la soare și mă tot uitam în faâă doar doar se vede orașul de după dealuri. Cumva am ajuns, în cursa mea de unul sigur, căci nu mai vedeam nici un concurent nici în faâă și nici din urmă nu mai venea nimeni de multă vreme și la un moment dat îmi era teamă să nu greșesc intrarea în oraș : asta mi-ar mai fi lipsit. Åži în sfîrșit văd umbreluâele de la linia de sosire. Am reușit ! Da am suferit ceva da nu mai contează, bucuria e de nedescris și mi-a revenit și zîmbetul pe buze. Am făcut-o și pe asta! Opresc cronometrul la 4 ore 15 minute și 54 de secunde. Trbuie să mă liniștesc și să mai fac căâiva pași pentru revenire. Un băiat îmi întinde o sticlă cu apă, îi mulâumesc și el mă felicită. Bravo! Îl întreb ceva, nici nu mai știu ce, crezând că este din partea organizatorilor. Dar am aflat că de fapt era concurent ca și mine și stătea să felicite pe cei care soseau. S-a recomandat mi-a spus că îl cheamă FLORIN SIMION și mi-a arătat   tricoul pe care îl purta - cu emblem clubului din care cu cinste face parte - RO CLUB MARATON. Mai tîrziu numai am realizat vorbele sale. "Păi să ne felicităm între noi căci la atmosfera asta de înmormîntare..." Åži așa și era! Atuncea pe moment, entuziasmat că am terminat - asta a contat cel mai puâin . Dar vă las pe dumneavoastră șă apreciaâi vorbele și atmosfera de la final.  Era perfect adevărat ceea ce spunea. Åži ca să vă convingeâi atașez poza mea de la finalul cursei pe care tot pe Florin l-am rugat să mi-o facă cu modestul meu telefon ca să am și eu o amintire. Åži acum o mică descriere a fotografiei de final: undeva   în dreapta mea a fost   startul și finișul (o dungă trasată pe șosea) și în spatele meu sub umbreluâe s-au făcut înscrierile, tot de acolo ni s-au înmânat  și diplomele de participare, așa pe rând cum soseam, după ce înapoiam numerele de participare. Lângă mine se văd și niște "majorete" care ne încurajau, sau nu, scuze, sunt niște indicatoare de circulaâie. De la oboseală cred că am vedenii! Am întrebat și eu așa , dacă se dau și medalii de finiș cum frumos am mai văzut pe la alte competiâii. Mi sa dat explicaâia că în opinia lor numai primii trei merită medalii. Așa și este și cinste lor dar eu consider că toâi care au terminat cursa (mă refer în special la maraton nu la ștafetă) sunt niște învingători. Nu pot câștiga toâi și nu toâi se înscriu pentu a câștiga. Cum ar fi un concurs numai în trei ? Competiâia în sine este o mare sărbătoare care trebie tratată ca atare. Poate că ultimul ajuns a strâns din dinâi mai mult decât primul și totuși s-a  străduit să termine. Cum să îl încurajezi să mai participle și altă dată? Nu toâi se nasc învingători, nu toâi pot ajunge sus dar îi poâi face fericiâi creând o atmosferă frumoasă. Nu vreau să știrbesc cu nimic meritele primilor clasaâi și nici a organizatorilor. Îi felicit din tot sufletul. Sunt niște Spartani adevăraâi. Dar mă gândesc la încă un aspect. Au fost și concurenâi trecuâi de prima tinereâe. Au venit de la distanâă din dragoste pentru mișcare. Ultima categorie la acest maraton a fost de la 35 ani în sus. E cam mult să concurezi la 60-70 de ani ca la 35. Nu credeâi ?

(5)kLfYaZt_3658.jpg

Dar să revenim, o să rămân cu o amintire frumoasă de la primul meu maraton susâinut la Miercurea Ciuc - 3 august 2014. Sunt mândru de mine că am putut să termin și aș dori să mai încerc această experienâă. Am cunoscut oameni minunaâi pecum domnul  Martin Benchea-Joca, camaradul  Florin Simion și mulâi alâii. Aș fi vrut să mă împrietenesc cu toâi participanâii. Toâi m-au impresionat: oameni liniștiâi, cumpătaâi, sportivi exemplari. Toată stima și respectul meu pentru maratoniștii de pretutindeni.

La final vreau să dedic această realizare soâiei mele Adriana, copiilor mei, atletului Ioan Jiga - mentorul meu pot spune - un polisportiv care face cinste orașului Sighișoara prin rezultatele meritorii la concursurile naâionale de veterani dar care nu este apreciat la adevărata sa valoare și în cele din urmă profesorului de educaâie fizică și sport Balog Silard care din păcate, prea de timpuriu a plecat dintre noi . Åži încă ceva , mi-ar face deosebită onoare să pot astfel de dedicaâii  și din Atena , patria Olimpismului. Da...!, iarăși visez cu ochii deschiși (e drept ora la care termin de  înșirat aceste plăcute impresii este destul de târzie în noapte) dar câteodată iată că visele pot deveinii realitate așa cum a fost și visul de a termina un Maraton.

Text de Adrian Mezdrea


Adauga comentariuNici un comentariu.


Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2019. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007