Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223794.89 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » Provocarea care îți schimbă viaţa. Maratonul.

Provocarea care îți schimbă viaţa. Maratonul.

(3)nuA00qj_84633.jpg

2012. Vreau să-mi schimb viața, să-mi ™întăresc €personalitatea, să am mai multă încredere în mine și să scap de temerile care mă bântuiesc. Vin după o lungă perioadă fără nicio atracție către sport, dar îmi trece prin cap că doar mişcarea mă poate smulge din letargie. Începusem din ianuarie cu mersul la sală, apoi prin iunie, dau pe net de un articol al lui Adrian Soare, despre beneficiile alergării, în care propune un experiment interesant: primul maraton în doar patru luni de antrenamente. 

Am acceptat provocarea şi am început lungul șir de antrenamente, privind cu spaimă pe program la şirul "infinit" de kilometri pe care-i aveam de alergat. Startul a fost de pomină: "Hai să ies la alergat", îmi zic. Aşa că bag în a prima zi 40 de minute care mi s-au părut o veşnicie. Mai cu alergare, mai cu mers, mai târîş, izbutesc să mă întorc viu acasă. Aflu apoi că am făcut opt kilometri.

(1)66K8t4_3019.jpg

Eu, care eram antitalent la sport, ei bine, da, m-am târât opt kilometri din punctul A în punctul B, şi, culmea, n-am păţit nimic! Dimpotrivă, chiar mi-a plăcut. Senzaţia satisfacţiei din prima zi de alergare avea să mă propulseze mai departe, chiar dacă după această ispravă am zăcut trei zile, copleşit de o febră musculară care mă făcea să mă mişc de parcă aveam 70 de ani. Să nu credeţi că m-am şi văzut la maraton! Da de unde! Oi fi avut eu entuziasm, dar după prima zi mi-a trecut cum venise: "Nu, nu pot. Maratonul este imposibil", îmi ziceam.

Şi totuşi, mă rodea ideea asta. Nu suportam să încep ceva şi să mă las repede păgubaş. Am continuat să gust din plăcerea alergării puţin câte puţin şi mă bucuram la fiecare reușită, cât de mică, până când nivelul de optimism a început să crească, puţin câte puţin.

N-a trecut mult timp și hop, am comis și prima greșeală de începător: am alergat două zile la rând, mai întâi 11 kilometri, apoi dacă am văzut că merge, am mărit doza - 14 kilometri. Bucuria a fost repede spulberată de o durere surdă la genunchi. După trei zile, eram din nou în beznă. Ce naiba a fost în capul meu? Oare mai trece durerea asta? O să mai pot alerga? Și cum o să fac eu un maraton dacă mă dor picioarele după nici 15 kilometri? O sumedenie de întrebări s-au cuibărit în mintea mea, iar puținele răspunsuri care se conturau nu sunau încurajator. S-o las baltă? Să mai încerc? În fond, asta era cea mai mare dilemă, iar rezolvarea ei urma să-mi modeleze viitorul, într-un fel sau altul.

Eram în zona gri dintre ispita de a renunța la visul meu de a alerga maratonul și impulsul de a continua. Atunci am înțeles că, dacă vreau să alerg la maraton și să-l termin, trebuie să am un plan și că nu este nicio rușine să cer sfaturi când mă împotmolesc. Așa că am început să mă documentez. Am strâns o mulțime de informații, am citit, am întrebat, am primit idei și am descoperit destule secrete.

Ziua startului se apropia, iar emoțiile - ce emoții, mai degrabă teama - creșteau tot mai mult. În ajunul concursului, mă tot întrebam cum va fi, când mă voi lovi de "zidul" ăla inevitabil. Demonii roiau în jurul meu, iar eu eram singur-cuc, încercând să-i alung. Într-o mare de neliniște, încercam să nu mă înec, apăsat de frământări și de teamă.

Ziua maratonului. Sunt surprins când mă trezesc odihnit, deși am dormit foarte puțin. Atac un bol plin cu cereale, înfulec o banană și rad și o ciocolată neagră, apoi o iau spre locul faptei. Pe drumul spre Piața Constituției încep să apară tot mai mulți membri ai "sectei" în care m-am înscris de bunăvoie și nesilit de nimeni.

Toată zona e un furnicar. Oamenii își văd de ale lor, se încălzesc, râd sau pur și simplu așteaptă startul. Eu nu vreau decât să înceapă mai repede concursul, nu mai suport suspansul.

"5 minute până la start", se anunță în difuzoare și întreagă masă de alergători se îndreaptă către linia de start. Și acum îmi amintesc sfatul unui venerabil alergător, veteran în asemenea concursuri: "Fiind la primul, nu te grăbi să-i depășești pe toți. Primul se termină, al doilea se câștigă". Vorbele lui îmi aduc liniște în suflet.

Începe numărătoarea: 5... 4... 3... 2... 1... go! Și, deodată, pornim toți. 10.000 de picioare care se îndreaptă în aceeași direcție. O infuzie de adrenalină îmi străbate tot corpul și mă las furat de entuziasm. După numai 5 kilometri, fac cea mai mare greșeală, care mă costă scump: secat de puteri după startul prea în forță, beau pe nerăsuflate o sticlă de 0,5 litri de apă și mă aleg imediat cu niște crampe abdominale care aproape că mă pun în genunchi.

Nu-mi vine să cred cât de greu e, dar nici nu mă las: am muncit atât, am venit până aici, am luat startul și acum o să plec acasă, înfrânt de o prostie?! Nu. Nu acum. Niciodată! Așa că trag puțin "frâna" și caut să ignor durerea, concentrându-mă mai mult pe melodie motivațională care "curge" în căști. Uite că e bun și un mp3 la alergare, mă gândesc. Gata, durerea s-a dus! Chiar înaintea următorului punct de hidratare. De data asta nu mai aveam cum să mai calc în străchini: trag pe dreapta, beau puțin dintr-un pahar cu isotonic, îmi ud buretele și reiau viteza de melc.

Ajung la Arena Națională, fac ocolul și tocmai când mă așezasem confortabil "pe pilot automat"-mers  mă depășește o persoană de vreo 70 de ani. "Wow, ce viteză are!", îmi zic, puțin dezechilibrat de ceea ce văd. Înainte de kilometrul 21, mă depășește "o gazelă" africană: tocmai a trecut pe lângă mine ca vântul!

La kilometrul 25 îi văd pe marginea drumului pe cei care terminaseră semimaratonul. Le văd medaliile strălucind în soare, le aud încurajările, iar aplauzele lor mă împing încă un pas înainte, și încă unul, și încă unul... Nu știam cât de mult contează susținerea lor. Și n-a fost tot: un alergător care terminase cursa îmi face cinste cu "masa în oraș" - îmi dă un gel cu sodiu și mă asigură: "Ia-l, o să ai nevoie de el în cursă". Mulțumesc, omule, o să fac tot posibilul să merite!

(2)cayGUcr_12894.jpgIntru pe Unirii, Palatul Parlamentului rămâne semeț în depărtare, iar eu acolo trebuie să ajung. "Gata, mai ai puțin", îmi tot repet. După trei ore, eram obosit, iar stomacul dădea iar semne de răzvrătire. Mă apropii de piață, în stânga, la vreo 500 de metri văd finișul, dar sunt abia la kilometrul 35. De aici începe adevărată aventură, marea necunoscută. "Luptă Cornele", îmi zic!

Caut imediat încă un mp3 motivațional, îi dau drumul și bag viteză, nu vreau să mai aud nimic altceva. Sunt în transă, alerg ca un robot, dar îmi dau seama repede că sunt obosit. Nu mai am forță, entuziasmul de la început s-a risipit, fiecare pas e un chin.

Kilometrul 38. După patru ore de alergare, mă doare tot corpul, dar cea mai mare problemă o detectez la nivelul asfaltului: tălpile sunt pline de bășici, iar durerea ma  biciuie la fiecare pas. Agonie pură. Un chin sfâșietor, pe care nu-l puteam opri decât înaintând.

Ultimul punct de hidratare. De aici mai sunt doar doi kilometri, dar simt că nu mai pot face asta. E mai mult decât pot îndura. Comut din modul alergare-târîș pe mers. Tot e ceva, măcar continui să înaintez. Ajung la borna de la kilometru 41 și speranța renaște. O iau în brațe ca un copil, o sărut, fac și o poză. Râd, alerg, nu mă mai doare nimic.

În față se ivește finișul, inima pulsează, încep să cred din nou, încep să alerg, încep să devin maratonist. Trec de borna celor 42 de kilometri și intru pe ultimii 200 de metri, printr-un "tunel viu" de oameni care mă încurajează să continui. Încă puțin, tot mai puțin, ultimii pași, finiș!

(4)oBGO9UYV_97096.jpg

Ajung acolo, la capăt, copleșit de emoții. Mă trezesc cu medalia atârnând la gât, iar adrenalina lucrează în mine, acum văd totul cu încetinitorul și trec prin tot felul de stări. Acum râd, acum îmi dau lacrimile. Am învins: după numai trei luni de pregătire, am terminat primul meu maraton în patru ore și 38 de minute. Mă declar mulțumit. Mă declar fericit.  

 

Constantin  George- Cornel


Adauga comentariuNici un comentariu.


Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2018. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007