Ro Club Maraton
Centru testare performanta sportiva Superfit
Home | Sitemap | Contact
Ultimele postari pe forum UK FR DE HU IT GR JP 223924.95 km alergati de noi      Concursuri Antrenament Nutritie Sanatate Alergatori Povesti Produse
Home Ro Club Maraton Competitii nationale Calendar AIMS Maratoane in lume FORUM Galerie media Contact

Sondaj de opinie

Care este ritmul cu care alergi un maraton? *
3-4 min/km
4-5 min/km
5-6 min/km
6-7 min/km
> 7 min/km


Nota : campurile cu * sunt obligatorii.


Arhiva sondaje de opinie




Sunteti aici :: Povesti » UltraBalaton 2015 - Si gata... (Partea VI)

UltraBalaton 2015 - Si gata... (Partea VI)

vlad tanase la ultrabalaton

116 KM MA MAI DESPART DE START

Partea asta o sa fie lunga, la fel de lunga precum mi s-a parut si mie. :) Asa ca cei care vor, sa-si ia cafeaua si sa aiba si ceva popcorn la indemana. :)

Inca aproximativ 2 maratoane plus, bonus, alti 32 km.

Pe scurt (ca deja v-am plictisit):

  • al treilea maraton: timp - 6:15; pace mediu cumulat - 7:23 min./km; ora la care l-am terminat - 00:12:36 (il incepusem la 17:57:32;
  • al patrulea maraton: timp - 6:56; pace mediu cumulat - 7:58 min./km; ora la care l-am terminat - 07:08;
  • ultimii 32 km: timp - 5:41; pace mediu cumulat - 8:22 min./km; ora la care l-am terminat - 12:49:52.

Imi plac maximele, stiti asta, asa ca uite alta amuzanta: "Ultramarathon: If it's not hurting, you're not doing it right." :) Eu aveam deja semne ca o fac cum trebuie.

Acea jumatate de ora pe care o aveam ca rezerva de timp era deja istorie iar eu facusem deja switch-ul la planul B - termina cu minimum de avarii fizice. In astfel de curse daca nu ai mai multe planuri, riscul sa cazi psihic in cazul in care nu-ti atingi acel obiectiv singular cu care ai plecat de-acasa, este major. Dar degeaba ai mai multe planuri daca nu le adaptezi conditior, daca nu le percepi pe fiecare in sine ca pe obiective care tocmai ce au devenit principale, atunci cand lucrurile merg rau. Daca te lasi guvernat de un Excel si ma refer aici la calcule dar si la planul de antrenament, iti va fi exponential mai greu. Adaptabilitatea este cruciala pentru ca trebuie sa mergi mai departe cu incredere maxima in acel plan B (care repet, trebuie sa devina plan A). Consider ca planurile astea trebuie sa fie unele ambitioase dar realizabile. Nici prea dure dar nici prea facile. Prea dure si risti sa nu atingi niciunul. Prea facile si risti sa te complaci intr-o situatie confortabila si sa ai regrete apoi ca ai fi putut mai mult. Asa ca gandeste-le bine.

Alerg pe un traseu care incepe sa devina liniar si tot mai deluros. Imi respect cu strictete planul de hidratare si de nutritie, la fel si ritualul de ora fixa. Deja nu mai suport gustul de dulce al gelurilor, smochinelor si glucozei. Dar trebuie sa mananc. Apelez insa la un truc pe care mi l-a spus  Aris: atunci cand nu mai suporti un anume gust, mananca ceva sarat; sarat dupa dulce are un efect similar cu cel pe care il are cafeaua mirosita de degustatorii de vinuri - "sterge" pentru o perioada acel disconfort pe care-l ai la inghitirea mancarii dulci.

Ma simt cam consumat din punct de vedere fizic. Am crezut ca cele 28 de grade (la umbra), amplificate de efectul asfaltului nu ma vor solicita atat de tare. M-am inselat iar asta se observa din split-urile de mai sus. Dar mai pot si cand simt ca nu mai pot  Emilian  imi spune de pe manecuta: "Stii bine ca atunci cand simtim ca nu mai putem, suntem de-abia la 60%...".

Seara se lasa iar eu ajung la urmatorul punct cu lucruri personale, unde imi pun vesta reflectorizanta si frontala. Pentru a evita consumarea bateriilor, le-am pus in frontala exact inainte de a-mi lasa bagajul in grija organizatorilor.

Durerea incepe sa mi se plimbe prin corp. Din talpi urca spre genunchi, solduri, fese, umeri, cap. Dar iau un Tador si trece sau cel putin devine mai toleranta.

Alerg tot mai incet, incept sa-mi tarsesc picioarele, aud asta. Primul semn ca biomecanica incepe sa se destrame si ea. Din cand in cand mai alerg alaturi de diversi concurenti, majoritatea la stafeta. Eterna intrebare pe care o primesc este daca alerg singur, daca am suport si la a cata tentativa de terminare a cursei, sunt. Incep sa devin irascibil insa tipii astia ma fac si sa zambesc dandu-mi in acelasi timp un boost de incredere si energie: "Your first time?!?", "Yes, yes...". Unul chiar imi zice: "Ooo, tough motherfucker!". Ii zic ceva de genul: "Stai frate, zi-mi asta cand m-oi vedea la finish...".

Ingerul meu pazitor tot imi iese in cale cu gheata, facem cunostinta si ma imbarbateaza.

Lumina frontalei incepe sa ma hipnotizeze, n-o mai suport nici pe-asta. Asa ca o sting din cand in cand, in locurile unde am vizibilitate. Il termin si pe-asta si incerc sa ma mobilizez singur.

Deja nu prea mai stiu la care punct de pe wristband ma aflu dar incep sa fac calcule pentru a afla asta. Imi ies iar asta e un semn ca procesorul inca imi functioneaza. E de bine. Incerc sa imi probez calculele intrebandu-i pe voluntarii din fiecare punct la ce distanta de urmatorul ma aflu si cat de departe se afla urmatorul punct unde avem bagajele. Voluntarii sunt exemplari insa nu stiu o boaba de engleza si nici nu stiu prea multe informatii, altele decat cele referitoare la puctele in care stau ei.

La fiecare astfel de punct este mare iures. Pe langa voluntari, in punctele astea se afla si ceilalti participanti ai echipelor de stafeta plus sustinatori ai celorlalti ultramaratonisti. Ori de cate ori ma apropii de un astfel de punct, ridic mana cu cipul in sus, iar voluntarul care trebuie sa imi scaneze cipul ridica si el dispozitivul electronic de scanare. Va jur ca in acele momente ma simt ca Rocky dupa un meci de box: cand ma zaresc, absolut toti oamenii din acel punct incep sa aplaude si sa ma incurajeze frenetic. Este un sentiment extraordinar.

Ajung la penultimul punct in care am bagaj, situat la km 144,3. Ma dau cu body glide, e rece si imi mai calmeaza iritatiile astea blestemate. Stomacul incepe sa-mi dea semne aiurea si nu-l condamn. Dar ii dau un Imodium. Imi sparg fiola de magneziu si o sorb cu nesat. Imi refac proviziile din centura dar realizez ca am stat cam mult in punctul asta, iar timpul nu-mi mai este de ceva timp aliat. O iau la sanatoasa dar fac o alta greseala care ma putea costa cursa: din graba, uit sa-mi iau bluza cu maneca lunga.

Alerg in continuare, asa cum pot. Planul C devenise de ceva timp obiectivul meu principal. Dar dupa 2 km incep sa am accese de hipotermie... Muschii mi se blocheaza iar convulsiile ma cuprind. Absolut tot corpul incepe sa-mi tremure iar dintii imi clantane in gura gata sa mi se sparga. Asta e ceva nou, nu mi s-a mai intamplat. Incep sa cersesc de la oameni si concurenti o bluza insa ma refuza cu totii, poate din cauza faptului ca se asteapta sa nu mai primeasca bluza inapoi. Nu stiu dar eu mi-as fi dat haina unui alergator aflat in agonie, chiar daca as fi ramas gol... In fine...

Dar, la cativa metri in fata mea, zaresc un concurent la proba de ultra. Il recunosc pentru ca se taraste literalmente. Langa el alearga un pusti cu un rucsac in spate. Este fiul lui. Le cer o bluza, alergatorul se uita la mine iar in ochi ii citesc disperarea si in acelasi timp indiferenta... Imaginea acelui om ma urmareste si in aceste momente cand rememorez cursa... Pustiul imi spune ca la urmatorul punct, mama lui care ii asteapta, imi va da o bluza. Nu cred o iota din ce-mi spune si simt ca pentru mine cursa se va termina prematur aici, cu o greseala tampita... Dar continui sa merg...

La urmatorul punct insa, mi se intampla ceva definitoriu pentru mine... Un alt inger pazitor imi sare in fata sub forma mamei pustiului de mai devreme... Doamna se dezbraca si imi ofera polarul dansei... Nu stiu cum as putea sa va descriu ce am simtit atunci pentru ca trebuie sa fi trecut printr-o astfel de situatie ca sa fiu pe deplin inteles. La vazul acestei doamne, toata disperarea si tensiunea acumulate pana la acel moment ies subit la suprafata. Incep sa plang ca un copil... Ma imbrac, ma ia in brate si imi spune: "You can do it!". Incerc sa-i spun ca m-a salvat dar nu-mi gasesc cuvintele, tot ce reusesc sa fac printre hohotele de plans este sa-i arat ingerul de pe tricou si sa ii arat prin semne ca asta reprezinta pentru mine, un inger. Imi zambeste.

Plec mai departe imbracat. Deja stiu ca mai am sanse sa termin. Incep sa fac calcule: cat mai am ca distante, ca timp, cu cat alerg/merg, ritmul cardiac. Domnul  Gilles  ma depaseste alaturi de fiul sau,  Angel, cu care alearga cot la cot. Il intreb daca crede ca pot termina in timpul limita, mergand. Imi spune ca am sa reusesc cu o conditie: sa nu ma mai opresc la punctele de alimentare. Nu pot sa fac asta, sunt deja cam praf... Insa n-am de gand sa ma dau batut acum... Stiu insa ca, oricat as fi de daramat acum, venirea diminetii ma va trezi din nou la viata.

Dimineata vine, iar eu sunt deja incalzit. Renunt la polar pe care mi-l leg la brau. Incepe o ploaie mocaneasca dar imi place.

Sunt prins din urma de Marius, suportul pe bicicleta al lui Aris. Dar Aris nu este langa el... Aflu de la Marius ca Aris a iesit din cursa... A calcat pe o radacina de copac crescuta pe sub asfalt si a suferit o fractura de metatarsiene... Ma doare sa aud asta, tin mult la omul asta... Asta e...

Marius imi da un baton si imi spune ca Dragos este mult imi spate... Imi fac griji si pentru el...  Dragos  avea insa sa spulbere orice inchipuire de-a mea... Aveam sa aflu de-abia la finalul cursei, cand a intrat in camera cu banda de finis si medalia de gat, despre toate greutatile prin care a trecut... Spun doar atat: omul asta a indurat dureri cu o tarie psihica si cu o detasare care l-ar face invidios pe orice spion capturat pe teritoriu inamic.

Incep sa am crampe. Nu mi se intampla asta niciodata, nu fac crampe decat atunci cand ma imping in peretele bazinului de inot. Imi simt gamba stanga atat de umflata incat imi vine sa tai gambiera de compresie. Am nevoie de magneziu, dar mai am pana la ultimul punct in care am bagaj.

Vazandu-ma, un suporter pe bicicleta ma intreaba daca am nevoie de ceva. "Magnesium..." ii zic. Imi ofera o folie cu pastile... Iau una. Incep sa alerg chiar daca simt ca nu avansez deloc. Dar subit ma ia somnul... Il ignor... In decurs de cativa km, mai iau 2 pastile... Dar somnul ma ia din nou... Un somn atat de pregnant, aproape ca un lesin. Mi se inchid ochii. Ma scutur dar nu reusesc sa ma dezmeticesc. Caut din priviri o banca, un petic de iarba. Vreau sa ma asez si sa dorm insa realizez ca daca fac asta, s-a zis cu mine... Dar observ un tipar in toata aceasta intamplare: somnul ma ia dupa ce iau una din aceste pastile. Scot folia din centura si citesc: Magne B6. E clar... Nu stiu exact explicatia din punct de vedere chimic insa stiu ca Magne B6 este recomandat celor cu probleme de somn, pentru a se linisti. Probabil ca o fi de la proportia de magneziu vs. B6 din aceste pastile in sensul in care contin mai mult B6 decat magneziu. Pana la urma si eu iau magneziu (insa fiole) si B-uri si nu am nimic. Cred ca B6-le din aceste pastile ma relaxeaza prea mult.

ultrabalaton

Am nevoie de energie de undeva. Ating din alergare cu palmele varfurile boschetilor de pe marginea drumului si imi inchipui ca sunt sustinatorii de pe ultimele sute de metri de dinainte de final... Functioneaza.

Ajung la ultimul punct de alimentare in care aveam bagajul. Il iau, ma bag intre doua autocare parcate si incep iarasi procesul de gresare. Las aici polarul salvator, frontala, vesta reflectorizanta si imi schimb tricoul cu cel inscriptionat cu Padurea Copiilor. Imi iau magneziul meu, pastilele cu sodiu. Las si sapca si imi pun bentita. Zaresc si steagul Romaniei pe care il pusesem cu o zi inainte. Dar ezit in a-l lua. Ma uit la el si imi spun ca n-are rost, ceasul ticaia in defavoarea mea, iar eu credeam ca am sanse de 50% sa finalizez cursa in timpul limita. Ma simteam ca in acel cosmar povestit in primele parti: ca iau steagul si nu reusesc sa termin. Ar fi fost o deceptie care ma putea darama psihic pentru o buna perioada. Dar in timp ce analizam situatia, privirea imi cade pe o bucata de hartie care statea usor indoita in rucsac. O iau, e scrisa. Contine un mesaj de la prietena mea, un mesaj de incurajare... Incep sa plang pentru a doua oara... Sunt insa furios, furios pe mine si pe gandurile mele negative, furios ca sunt gata sa accept un esec de parca ar fi o victorie. Iau steagul, il leg la brau si cu hartia in maini incep sa alerg asa cum mai pot, plangand.

Traseul devine tot mai liniar. Soarele a iesit si el dintre nori si acum incep sa imi dau seama cum mi-ar fi fost daca as fi plecat in cursa cu bentita, nu cu sapca. Ma simt supraincalzit si parca nimic nu-si mai face efectul. Traseul nu este umbrit absolut deloc. Nu mai pot alerga, de-acum doar merg. Insa corpul ma doare mai tare cand merg decat atunci cand alerg... Pur si simplu cred ca s-a obisnuit asa. Nu mai suport sa privesc in fata pentru ca nu observ nicio diferenta fata de atunci cand ma opresc efectiv, parca nu inaintez deloc...

La un punct de alimentare il intreb pe un voluntar cat mai este pana la urmatorul, 7 km imi zice. O iau din loc alergang dar ma cam apuca nebunia. Il intreb pe un sustinator pe bicicleta cat mai e pana la urmatorul punct, 7 km zice si el. Continui si dupa alte 10 minute il intreb pe altul, cica tot 7 km... Ma apuca disperarea. Cum dracu' tot 7 km cand eu alerg de 20 minute?!? Oamenii astia aveau GPS-uri, de-aia i-am intrebat, asa ca primul instinct imi spune ca voluntarul s-a inselat. Disperarea asta e primul semn ca incep sa clachez psihic. Al doilea semn este faptul ca nu mai pot face calculele cu privire la sansele de a termina cursa in timp util, calcule pe care le faceam foarte usor acum o ora... Stiu ce urmeaza si nu prea am cum sa ma impotrivesc, creierul ma lasa... Nu e prima data, stiu cum e. Dar e prima data in cursa asta. Nu mai gasesc nimic de care sa ma "agat" pentru a continua. Cuvintele nu mai functioneaza, imaginea celor de acasa mi-este tot mai incetosata, motivatie zero.

Nu mi-e rusine s-o spun. Am cazut efectiv la pamant (la figurat)... Creierul asta care nu reuseste sa ma impinga inainte incepe acum sa ticluiasca un plan josnic. Detaliile se leaga intre ele astfel incat eu sa gasesc calea cea mai facila de a iesi din aceasta situatie. Incep sa ma gandesc ca trebuie sa opresc o masina, dar nu trebuie sa fie masina de suport a vreunui sportiv, trebuie sa fie localnici. Daca au de gand sa ma toarne, am ceva bani la mine ca sa le inchid gurile. Daca reusesc, nu e tocmai OK pentru ca organizatorii vor vedea pe timpii intermediari ca intre punctul A si punctul B de-abia m-am tarat, iar intre punctul B si C am zburat. Nu, nu merge asa. Dar stiu ce fac: ma lasa inaintea urmatorului punct de verificare, ma asez pe o banca, imi trag sufletul putin si apoi plec mai departe. Cam la asta ma gandeam si cine credea ca mintea sanatoasa n-o poate lua razna intr-un ultim instinct de autoconservare, s-a inselat. Psihicul meu de otel, cu care plecasem in cursa asta, acum este daramat... Incerc sa scap de gandurile astea dar nu pot. Dar insist pe alungarea acestor demoni, asa cum am insistat si pana acum cu alergarea asta. Incep sa vorbesc cu mine cu voce tare. Si imi spun ca nu sunt eu Vlad asta care pune la cale planurile astea marsave, asta care nu reuseste sa se remonteze acum cand mai are putin pana la implinirea unui vis. Nu, nu trebuie sa continui asa, cu gandurile astea. Reincep sa alerg. Nu as putea face asta niciodata. Mai bine abandonez.

Continui. Asa cum mai pot dar continui. Ma dor talpile iar gelul incaltarilor deja nu-si mai face efectul. Simt ca alerg descult. Fiecare pietricica e acolo, o simt. Si nu ma inselam. La cateva zile dupa cursa, cand m-am uitat la talpile incaltarilor, acele bucati de cauciuc dur care sunt in contact cu solul, pur si simplu intrasera in stratul al doilea al talpii, cel de spuma moale.

Imi iau repere si incep o sesiune de fartlek cu pace de peste 8 min/km. Astfel, ochesc o masina la ceva distanta si imi spun ca voi alerga pana acolo. Bag capul in pamant si da-i si alearga. Cand ajung langa masina in cauza, o zaresc cu coada ochiului si ochesc un stalp sau un semn de circulatie pana la care imi spun ca trebuie sa merg. Si tot asa. Tot asa timp de 20 km. Ultimii km.

Ultima coborare ma surprinde intr-un ritm extrem de incet. Sunt multi oameni de o parte si de alta a drumului astuia. Sustinatori, atleti sau localnici. Cand ma vad incep sa aplaude si sa strige pe limba lor. Imi dezleg steagul de la brau si il ridic deasupra mea, tinandu-l cu ambele maini. Intru pe o alee marginita de garduri pe care sunt prinse panouri publicitare si imi aud numele strigat la microfon. Realizez ca nu mai pot face acel sprint de final si ma gandesc la vorbe lui Atilla, sunt multumit.

Vad doi voluntari care tin intinsa o banda cu numele meu pe ea si, pentru a treia oara, cedez emotional. Nu-mi pasa ca printre cei aflati la finish si care ma aplauda incontinuu, se afla si acel inger care-mi aparea in cale cu gheata. Se bucura ca ma vede, mi-a spus-o la petrecerea de premiere. Nu-mi pasa ca arat ca dracu', schimonosit de emotie, intr-o poza pe care ar trebui s-o arat nepotilor.

Opresc cronometrul la 30:48:52. Termin pe locul 45 (nu 42 cum crezusem initial) din aproximativ 75 de finisheri, dintr-un total de cam 190 participanti. Judecati voi daca aceasta cursa a fost grea sau nu.

Acela a fost momentul meu. Pentru ca acolo, cu cateva zeci de metri inainte de final am realizat intr-adevar ce am reusit sa fac. M-am simtit extraordinar, chiar daca doar pentru cateva momente. Dar acele momente vor ramane ale mele pentru mult timp. Cam asta a fost.

....-------.---...................

Nu poti controla totul. Planurile se dau peste cap mai repede decat le-ai facut si oricat ai fi de bine pregatit fizic si mental, o mica problema poate degenera astfel incat sa iesi prematur din cursa. Pentru ca pur si simplu, cursa este atat de lunga iar timpul petrecut in efort este atat de mare incat hazardul isi poate face simtita prezenta atunci cand te astepti mai putin.

Am incercat sa creionez in toate aceste parti detaliile cursei si ce m-a determinat pe mine sa merg mai departe in ciuda unor evenimente mai putin placute. Dar nu va inchipuiti ca nu mi-a placut. Nu. M-am bucurat de absolut fiecare moment din aceasta aventura, fie ca ma credeti sau nu si asta pentru ca faceam ce-mi place, traiam un vis. Iar cu fiecare pas, eram tot mai aproape de indeplinirea lui. Cu fiecare pas ma simteam intr-un mod paradoxal, mai slabit dar tot mai puternic, mai bogat.

Am trait momente de tensiune si incrancenare maxima, iar eliberarea a venit intr-un mod pueril, prin lacrimi. Dar cel mai important este ca am legat relatii extrem de profunde atat cu voi cei care m-ati sustinut si care ati donat pentru Padurea Copiilor (va stiu mai mult sau mai putin pe toti), cat si cu cei cu care am plecat la drum catre aventura asta.  Attila, Dragos,  Florin, Aris. Oameni maturi, calculati, gata oricand sa te ajute, gata oricand sa dea totul pentru a reusi. Cred ca mentalitatea asta ii guverneaza si in viata de zi cu zi. Am invatat multe de la ei si continui sa o fac. Pentru ca povestea noastra nu se incheie odata cu UltraBalaton-ul, ea tocmai a inceput.

In incheiere, sper sa va fie de folos toate aceste detalii. Pana la urma SI IN ASTA consta frumusetea acestei tagme a sportivilor amatori: noi nu concuram pentru premii pentru ca noi nu traim din asta. De-asta consider ca noi trebuie sa ne impartasim unul altuia "secretele" astfel incat cat mai multi dintre noi sa se bucure de astfel de lifechanging events. :)

Nu dau sfaturi, pana la urma, fara falsa modestie, am reusit ceva ce oricine poate. Singura povata este: incercati, s-ar putea sa va placa. :)

Va multumesc mult pentru tot.


Adauga comentariuNici un comentariu.




Afisare 21 din 248.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 > >>
Pagina 1 din 12


Alte articole despre Povesti
Ice Power Sponser Lysi Isostar Travel House Nike Flanco Salomon Centrul de nutritie Superfit Seba Med

Compress SportNutricultNewsmanphoto-marathon.ro

Home | Ro Club Maraton | Competitii nationale | Maratoane in lume | Antrenament | Nutritie | Sanatate | Povesti | Termeni si conditii | Contact
Copyright Ro Club Maraton 2019. Toate drepturile rezervate. - Website realizat de PHP Coder  si Triumf ®
Fondator Serban Damian, 2007